Codrescu Razvan: FEMEIA ŞI CUVÎNTUL-Vocatia religioasa a femeii 

Se impută adeseori creştinismului un anume misoginism, uitîndu-se că, prin Maica Domnului, „Noua Evă”, creştinismul a reabilitat femeia şi a aşezat-o mai presus de orice făptură creată

Teologul rus din exil PAUL EVDOKIMOV (1901-1970) a scris o carte referenţială cu titlul „Femeia şi mîntuirea lumii” (apărută şi în româneşte, la Editura Christiana, în 1995 şi 2004). Spre lămurirea adevăratului punct de vedere creştin asupra statutului şi valorii femininului, am selectat mai jos cîteva fragmente dintr-o altă scriere, mai sintetică, a aceluiaşi ilustru autor rus: „Femeia şi Cuvîntul: vocaţia religioasă a femeii” (traducere din limba franceză: Ioana Milutinovici). (R. C.)

Biblia o prezintă pe femeie ca „loc” consacrat al întîlnirii dintre Dumnezeu şi om. Dacă masculinul participă la Întrupare numai prin tăcere, în persoana dreptului Iosif, femeia este, dimpotrivă, cea care rosteşte „Fie!” din partea tuturor („Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvîntul tău!”). Acelui „Fie!” creator al Tatălui („Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină…” etc.) îi răspunde smeritul „Fie!” al „roabei Domnului”. Hristos nu putea să ia carne şi sînge de om dacă Umanitatea însăşi, prin Fecioara Maria, nu I le-ar fi oferit de bunăvoie în dar, ca pură ofrandă. Fecioara este punctul de întîlnire între cei doi „Fie!”; chip al Bisericii, ea întruchipează principiul eclezial al protecţiei materne; orantă (rugătoare), ea este însăşi rugăciunea Bisericii, marea mijlocitoare.

Femeia are felul său propriu de a fi, capacitatea firească de a-şi împleti fiinţa în relaţia personală cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. În ciuda alterărilor istorice, cărora şi femeia le cade victimă, ea păstrează în adîncul fiinţei ei taina firii şi harismelor proprii, pe care Sfîntul Pavel o desemnează prin „văl”. Din păcate, Marea Desfrînată a Babilonului (Apocalipsa 17, 5) profanează şi degradează feminitatea, abătînd-o de la firea ei: ea sfîşie vălul, se dezbracă, renunţă la taina feminină, la acel „Fie!” adresat eternei ei actualităţi maternale.
Cuvîntul apostolic (I Petru 3, 4: „Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului…”) este adresat oricărei femei şi el conţine o întreagă Evanghelie a femininului referitoare la maternitatea spirituală. Acest text defineşte cu precizie harisma fundamentală a femeii: naşterea în inima ei a omului lăuntric („homo cordis absconditus”).

Bărbatul este în cea mai mare măsură tentat să nu se intereseze decît de propriu-i scop; instinctul matern al femeii, însă, ca şi la nunta din Cana Galileei (Ioan 2, 1-10), descoperă imediat setea de spiritual şi găseşte izvorul euharistic pentru a o potoli. Raportul fiinţial mamă-copil face ca femeia, Eva, „izvor de viaţă”, să vegheze asupra oricărei fiinţe, să protejeze viaţa şi lumea. Harisma maternităţii sale interiorizate şi universale o îndreaptă pe fiecare femeie spre cel înfometat şi spre cel nevoiaş, vădind admirabil esenţa femininului: fecioară sau soţie, orice femeie este „mater in aeternum” (mamă veşnică), menită să „clocească” tot ce-i iese în cale, descoperind chiar şi în fiinţa cea mai virilă un copil slab şi fără apărare.

Dacă am defini dragostea masculină, „a iubi” înseamnă „a avea nevoie”; pentru femeie, însă, „a iubi” înseamnă „a satisface nevoia”, a-i ieşi în întîmpinare şi a-i răspunde. Iisus, văzînd-o pe mama Sa, iar în apropierea ei pe ucenicul pe care-l iubea, i-a spus: „Femeie, iată fiul tău!” – cuvînt fundamental, care face din Fecioara Maria chip al Bisericii-Mamă, iar din orice femeie o potenţială existenţă eclezială.

Sufletul feminin este mai apropiat de izvoare, de origini, de geneză. Biblia ridică femeia la rangul de organ al receptivităţii duhovniceşti a naturii umane. De altfel, promisiunea mîntuirii a fost făcută în mod direct femeii: ea este cea care primeşte Buna Vestire, ea este cea căreia Cel Înviat i Se arată mai întîi; femeia „înveşmîntată în soare” este cea care simbolizează, în Apocalipsă, Biserica triumfătoare; de asemenea, imaginea miresei sau a logodnicei este cea pe care Dumnezeu o alege pentru a exprima dragostea Sa pentru om şi caracterul de „nuntă” al comuniunii cu acesta. Şi, lucrul cel mai important, Întruparea se înfăptuieşte în firea feminină a Fecioarei: ea este cea care Îi dă Cuvîntului carnea şi sîngele ei. Paternităţii absolute, caracteristice fiinţei divine, îi răspunde în mod direct maternitatea feminină, ca specific religios al naturii umane.

Hirotonia, episcopatul şi preoţia întruchipează funcţia masculină a mărturisirii: episcopul atestă validitatea mîntuitoare a Tainelor şi posedă puterea de a le celebra. El are harisma de a veghea asupra integrităţii şi curăţiei tezaurului credinţei şi apără puterea pastorală. Slujirea femeii aparţine preoţiei împărăteşti feminine, nefiind o funcţie atribuită, ci un dat al firii sale. Slujirea ierarhică (preoţia) nu se numără printre harismele ei, pentru că ea ar trebui să-şi trădeze propria fire – maternă, interiorizată, contemplativă. În orice caz, vocaţia ei, personalizată suprem în Fecioara Maria, nu este una inferioară, ci una pur şi simplu diferită. Istoria Martei şi a Mariei dovedeşte că Evanghelia ridică femeia pe acea culme spirituală a accesibilităţii nediscursive la „singurul lucru de folos”.

Femeia are o înţelegere intuitivă. Prin profunzimea valorilor Duhului, ea este înzestrată în mod natural cu sensibilitatea religioasă. Afirmaţia că „sufletul este în mod natural creştin” (anima naturaliter christiana) este valabilă în primul rînd pentru femeie. Cîtă vreme rămîne pe linia firii ce i-a fost hărăzită, femeia propovăduieşte Cuvîntul dincolo de cuvinte, prin întreaga sa alcătuire fiinţială, născîndu-L tainic din adîncul firii ei şi dăruindu-L lumii însetate de plinătate.

Paul EVDOKIMOV

Leastvita Sfantului Ioan Scararul

LEASTVITA SFANTULUI IOAN SCARARUL SCRISA DE MONAHUL VASILE 1472 – manuscrisul 1674 scoartele.

Provenienta: scrisa din porunca lui Stefan cel Mare, de catre Vasile monahul, la Manastirea Putna, pentru aceasta manastire.

 

Manuscrisul cuprinde indicele celor treizeci de trepte ale scarii virtutilor, o poslanie (= scrisoare) a Sfantului Ioan Scararul si o biografie a sa, pe scurt, dupa care urmeaza textul propriu – zis al Leastvitei, intitulat „Cuvinte postnicesti ale parintelui Ioan Scararul, egumenul de la muntele Sinai” si – in final – un „Cuvant catre pastori”.

 

Caligrafiat in limba slavona, pe hartie groasa, filigranata cu imaginea capului de bour avand intre coarne o cruce inalta si in bot o coroana princiara, cu fleuronii in jos, precum si cu imaginea a doua ciocane incrucisate si unite la partea superioara printr-o diadema, aceasta carte contine 279 de file, format in-folio, cu cate 27 – 28 de randuri pe fiecare pagina, scrise cu cerneala neagra, in semiunciale. Capitalele si semiuncialele titlurilor, initialele mari si ornate, indicatiile tipiconale, unele randuri, majuscule si puncte sunt scrise cu cerneala rosie. Fila de titlu a cartii este impodobita cu un frontispiciu policrom, avand ca motive dominante cercurile inlantuite si combinatiile de impletituri din campul carora se desprind in afara, prin colturile chenarului, patru ornamente florale. Pe latura superioara, la mijloc, se inalta o cruce ornata, de culoare rosie. Cuvintele postnicesti se deschid pe aceasta pagina cu o mare initiala, inalta cat zece randuri, alcatuita din impletituri albastre si rosii. La fila 5 este desenata in diagonala, cu cerneala rosie, scara simbolica a celor treizeci de trepte care pot duce la mantuirea sufletelor sau, dimpotriva, la prabusirea lor in focul Gheenei, dupa virtutile si pacatele fiecarui om in parte. Cuvintele inscrise pe trepte sunt, de fapt, titlurile celor treizeci de capitole ale cartii in care se vorbeste despre pacatele si virtutile respective.

 

Manuscrisul este legat in scoarte de lemn, imbracate cu piele maro inchis, imprimata cu chenare liniare concentrice, decorate la randul lor cu variate stilizari florale. Copertele se inchid cu doua cheutori de bronz prinse in impletituri de piele.

 

Inscriptii si insemnari: la sfarsit, pe fila 279 verso, este scrisa, in limba slavona, pisania cartii: „Din porunca binecinstitorului nostru domn, Io Stefan voievod, domnul Tarii Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, s-a scris aceasta leastvita pentru Manastirea sa din Putna, in aceeasi manastire, sub arhimandritul chir Ioasaf, cu mana mult pacatosului monah Vasilie, in anul 6980 (= 1472)”. Dedesubt, o alta insemnare slavoneasca mentioneaza: „Iata, pentru stapanul meu Iisus Hristos, ieromonahul Antonie, mult pacatosul si nevrednicul, a legat si a innoit aceasta leastvita, facand ascultare, in anul 7182 (= 1674), luna februarie in 13 zile”. Pe suprafata interioara a ultimei scoarte se mentioneaza, in limba romana, cu litere chirilice: „Diaconul Partenie ot Putna scris – am sa ruk ego (cu mina proprie): ca sa se stie de cand am scris intr-aceasta sfanta carte a Putnei, de cand s-a schimbat domnia din zilele lui Mihail Voda Velichi, 7213 (=1705) mesita (= luna) martie 4 deni (= zile)”.
Din scrierile Sfantului Ioan Scararul

 

Iubirea  de  Dumnezeu

Dragostea este un adanc al iluminarii – Sfantul Ioan Scararul
Iubirea este, dupa calitatea ei, asemanare cu Dumnezeu pe cat e cu putinta muritorilor; dupa lucrarea ei, e o betie a sufletului; dupa efectul ei, este izvor de credinta, abis al indelungii rabdari, ocean al smereniei – Sfantul Ioan Scararul
De aceasta betie duhovniceasca au fost beti apostolii si martirii, cei dintai strabatand toata lumea intru osteneala si osardie, ceilalti varsandu-si sangele ca pe o apa din madularele taiate si suferind chinurile cele mai mari fara sa slabeasca cu sufletul – Sfantul Ioan Scararul
“Dumnezeu este iubire” iar acela care incearca sa-l defineasca este un orb care incearca sa masoare nisipul de pe fundul marii – Sfantul Ioan Scararul
In masura in care avem dragostea, in aceeasi masura posedam si teama. Cine insa nu are teama, acela sau este plin de iubire, sau este mort cu sufletul – Sfantul Ioan Scararul Cel care iubeste pe Domnul a iubit mai-nainte pe fratele sau – Sfantul Ioan Scararul
O mama nu are atata afectiune fata de pruncul caruia ii da pieptul ei sa-l suga, pe cat are pururea fiul dragostei fata de Domnul sau – Sfantul Ioan Scararul
Cel care iubeste cu adevarat are mereu inaintea ochilor mintii chipul celui indragit si cu atata placere il priveste inlauntrul gandului sau, incat si noaptea in vis nu-si poate stapani elanul care-l atrage spre cel dorit. Ranindu-se cu aceasta dragoste, cineva spunea urmatoarele cuvinte: “Eu dorm, dar inima mea vegheaza” – Sfantul Ioan Scararul
Fericit este cel ce are o asa dragoste de Dumnezeu, precum are cel nebun indragostit de iubita sa – Sfantul Ioan Scararul Fericit este omul care nu se lipeste de nici un lucru stricacios si vremelnic.
Iubirea Aproapelui


Cel ce iubeste pe Domnul a iubit mai-nainte pe aproapele sau – Sfantul Ioan Scararul
Dragostea este lepadarea oricarui gand potrivnic fata de aproapele nostru – Sfantul Ioan Scararul

 

Cel care spune ca Il iubeste pe Domnul, dar in acelasi timp uraste pe fratele sau, este asemenea celui care-si inchipuie in somn ca alearga – Sfantul Ioan Scararul

Curaj-frica
Frica este o insusire copilareasca pe care o manifesta sufletul imbatranit intru slava desarta. Frica este lipsa credintei aratata in asteptare plina de spaima a unor lucruri neprevazute. Este o presimtire a unei primejdii inchipuite, o cutremurare a inimii care se inspaimanta si se imputineaza pentru unele nenorociri indoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar si in lucrurile cele mai sigure. (Scara – Sfantul Ioan Scararul)
Sufletul mandru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme si fuge la cel mai mic zgomot sau umbre. (Scara – Sfantul Ioan Scararul)
Cei ce plang si nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispusi la frica, chiar si dintr-un lucru mic se inspaimanta si de multe ori isi ies si din minti. (Sunt cei ce nu-si mai cruta trupul si asteapta cu hotarare orice li s-ar intampla, cautand ei de bunavoie suferinta.)
Omul fricos sufera de doua boli: de putinatatea credintei si de iubirea de trup. (Scara – Sfantul Ioan Scararul)
Cand cineva cade din masura chibzuielii, devine atat fricos cat si indraznet, caci sufletul sau este slabit. Omul cand pierde echilibrul interior nu se mai cunoaste pe sine si cade astfel in extreme. (Scara – Sfantul Ioan Scararul)
Precum mormolocii ii infricoseaza pe prunci, asa si umbrele pe cei mandri. Nu este cu putinta ca cel ce se teme de Dumnezeu sa aiba frica, daca va zice ca afara de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu da curaj de a birui orice frica lasa de ceva de pe pamant. Omul care crede stie ca Dumnezeu il va apara, sau ca daca va pierde in cele pamantesti, chiar viata sa, o va avea pe aceasta plina de toate bunatatile in cer. Cel ce are frica de cele pamantesti si nu se bizuie decat pe sine, se teme in chip real totdeauna de ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l asigura impotriva necazurilor si nenorocirilor. (Scara – Sfantul Ioan Scararul)
Precum apa stramtorata tasneste spre inaltime, asa de multe ori si sufletul stramtorat de primejdii urca spre Dumnezeu prin pocainta si se mantuieste. (Scara – Sfantul Ioan Scararul)
De la Hristos incoace nu mai poate spune nimeni: ”Doamne, om nu am” caci toti il avem pe Hristos, dar Hristos lucreaza prin cei ce cred in El. (Scara – Sfantul Ioan Scararul)

Sursă: Leastvita Sfantului Ioan Scararul

Sfantul Ioan Scararul

„Locuitor pustiului si inger in trup si de minuni facator te-ai aratat, purtatorule de Dumnezeu, parintele nostru Ioan; si cu postul, cu privegherea, cu rugaciunea, ceresti daruri luand, vindeci pe cei bolnavi si sufletele celor ce alearga la tine cu credinta. Slava Celui ce ti-a dat tie putere; slava Celui ce te-a incununat pe tine; slava Celui ce lucreaza prin tine tuturor tamaduiri.”- TroparulSfantului Ioan Scararul

Sfantul Ioan Scararul

Sfantul Ioan Scararul s-a nascut pe la sfarsitul secolului al VI-lea, candva intre anii 570-580, in partile Siriei. Nu se stiu decat prea putine informatii despre viata acestui sfant. Avand in vedere educatia si cunostintele Sfantului Ioan, se crede ca a facut parte dintr-o familie instarita, care i-a putut facilita accesul la scolile de seama ale vremii.

Sfantul Ioan a imbratisat viata monahala inca de la varsta de 16 ani, in manastirea din Muntele Sinai. Vreme de aproape douazeci de ani, Sfantul Ioan a fost ucenic al Cuviosului Martirie. Apoi, dupa trecerea la cele vesnice a duhovnicului sau, Sfantul Ioan Scararul s-a retras intr-o pestera din locul numit Tolas, unde s-a nevoit pustniceste vreme de peste patruzeci de ani.

In anul 639, Sfantul Ioan a fost chemat de obstea manastirii din Sinai, pentru a fi numit staret. El a primit cu multa greutate aceasta chemare. Dupa cativa ani, Sfantul Ioan a inmanat altui monah vrednic carma manastirii si s-a retras iarasi in pestera sa, unde s-a indeletnicit cu rugaciunea si nevointele pana la sfarsitul vietii sale.

Sfantul Ioan este autorul cartii numita „Scara”, de la care isi trage si numele, in care viata duhovniceasca este prezentata sub forma unei scari cu treizeci de trepte. El a scris aceasta carte la indemnul prietenului sau Ioan, egumenul manastirii din Rait. Aceasta scriere a fost tradusa in limba romana de parintele profesor Dumitru Staniloae, ea fiind inclusa in volumul noua, din seria „Filocalia”.

Sfantul Ioan Scararul a trecut la cele vesnice in anul 649. El este praznuit de doua ori pe an, in ziua de 30 martie si in Duminica a patra din Postul Mare.

*

„Departatu-te-ai de desfatarea lumeasca, Cuvioase Ioane, ca de ceva vatamator si, vestejindu-ti trupul cu nemancarea, ai innoit taria sufleteasca si ai castigat marirea cereasca, vrednicule de lauda. Pentru aceasta, nu inceta sa te rogi pentru noi, Cuvioase Ioane.”

„Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor si, cu suspinurile cele dintru adanc, ai facut ostenelile tale insutit roditoare; si te-au facut luminator lumii, stralucind cu minunile, Ioane, Parintele nostru. Roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.”

„Roduri pururea inflorind, invataturile cele din cartea ta aducand, intelepte, indulcesti inimile celor ce iau aminte la dansele cu trezvie, fericite, ca scara este, care ridica de pe pamant sufletele celor ce cu credinta te cinstesc pe tine, la marirea cea cereasca, care ramane pururea.”

Iulian Predescu

Sursă: Sfantul Ioan Scararul

„Scara” Sfantului Ioan Scararul – autorul si cuprinsul lucrarii

Autorul scrierii numite „Scara”, s-a nascut cu putin timp inainte de anul 579 si a trait pana in jurul anului 649. A fost deci contemporan cu Sfantul Maxim Marturisitorul. Autorul „Vie­tii” lui pe scurt, calugarul Daniil din Manastirea Raith, declara ca nu se cunoaste patria de origine a Sfantului Ioan Scararul, dar Meletie, Arhiepiscopul Atenei, in „Istoria Bisericeasca” spune ca ar fi fost de obarsie din Palestina. Dupa Daniil din Raith, tanarul Ioan a intrat in Manastirea din Muntele Sinai la varsta de 16 ani. Din faptul ca pana la varsta aceea isi fa­cuse o educatie solida in toate stiintele timpului, Veniamin Costache deduce ca trebuie sa se fi nascut dintr-o familie mai instarita. Aleasa lui pregatire in stiintele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul; iar petrecerea in muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Insa cu vremea, nu­mele de Scararul, provenit de la calitatea de autor al „Scarii”, le-a coplesit pe celelalte doua.

In manastire a avut ca povatuitor pe batranul Martirie, vreme de 19 ani. Dupa moartea acestuia, Ioan s-a retras in­tr-un loc izolat, numit Thola, la cinci mile de manastire, unde s-a inchinat vietii de linistire vreme de 40 de ani. Spre sfarsitul vietii a fost rugat sa primeasca postul de egumen al Manastirii Sinai. In timpul cat conducea si indruma pe monahii din manastire pe calea desavarsirii a alcatuit scrierea „Scara”, la rugamintea egumenului Ioan al Manastirii Raith, aflata la 60 de mile de Manastirea Sinai, langa Marea Rosie, la locul celor 12 izvoare si 70 de finici, langa care si-au asezat pentru o vreme tabara izraelitenii, dupa iesirea din Egipt.

Ioan de Raith a cerut lui Ioan Scararul sa dea monahilor o regula scrisa dupa care vietuirea sa urce spre cer ca pe o scara asemenea celei vazute de Patriarhul Iacov in vis. Dar autorul „Scarii”, descriind urcusul ca trecand prin treizeci de trepte, s-a gandit cu deosebire la cei treizeci de ani de viata ai Mantuitorului dinainte de inceperea activitatii publice. De aceea ea e impartita in 30 de „Cuvinte”.

Primele trei „Cuvinte” sunt ca un fel de introducere in care se descrie lepadarea calugarului de lume prin intrarea in viata monahala, dezlipirea lui sufleteasca de lume (despatimirea) si instrainarea de ea. In Cuvantul IV se descrie prima virtute a calugarului, care este ascultarea.

Cuvintele V, VI si VII sunt inchinate pocaintei si anume: Cuvantul V, pocaintei in general, Cuvantul VI, necontenitei gandiri la moarte, ca sustinatoare a pocaintei, iar Cuvantul VII, plansului neincetat pentru pacate, pricinuitor al unei bucurii inalte. Inca din aceste Cuvinte, se vede ca Ioan Scararul nu priveste treptele urcu­sului ca niste stari care pot fi lasate in urma, ci ca niste stari permanente. Aceste stari sufletesti alcatuiesc un tot si el tre­buie adancit continuu toata viata. Sau fiecare din aceste stari trebuie mentinuta si adancita, si in masura in care e mai adancita, le cuprinde tot mai mult si pe celelalte. Asa, despre ascul­tare, autorul zice : „Cei ce se supun cu simplitate in Domnul, strabat drumul cel bun, necunoscand in ei prin iscodire ama­nuntita, viclenia dracilor” (Cuv. IV, capit. 12). De aceea aproape despre fiecare treapta autorul spune ca cel ce o mentine si o desavarseste se poate desavarsi chiar si numai prin ea. Astfel autorul nu trateaza aproape nici una din trepte, fara sa pomeneasca si de altele, despre care va trata in mod special in „Cuvinte” ulterioare, sau despre care trata in „Cu­vinte” anterioare. Vorbind despre ascultare, el vorbeste tot­odata despre smerenie si critica slava desarta (Cuv. IV, cap. 4 ; Cuv. IV, cap. 39), despre care se va vorbi mai special in ur­matoarele „Cuvinte” (Cuv. XXV, Cuv. XXI).

De aceea, desi in general scrierea descrie cele opt patimi si modul de a le vesteji si de a le inlocui cu virtutile contrare, totusi nu le descrie nici in ordinea clasica cunoscuta si nici nu le reduce numai la caracterul lor general, ci le trateaza intr-o ordine intrucatva schimbata si sub diferite aspecte. Cresterea duhovniceasca are caracterul unui urcus mai mult in sensul unei intensificari in spiritualitatea totala si caracterul unui urcus pe trepte diferite in sensul unei treptate iesiri in relief cand a unora, cand a altora din aspectele diferite ale virtutilor cuprinse potential in starea totala a sufletului ce se misca spre Dumnezeu.

Se poate spune ca autorul socoteste ca preocuparea prin­cipala a calugarului in ce priveste trecutul trebuie sa fie pocainta pentru pacate, iar grija lui in prezent si in tot viitorul trebuie sa fie ascultarea, singura care il fereste de alte pacate.

Pacatele reprezinta coborarea spiritului la lume si la trup, caderea din legatura cu Subiectul dumnezeiesc, nesfarsit in viata si in iubire ; adica, caderea lui la preocuparea cu obiec­tele si ingustarea si ingroparea lui potrivit cu marginirea si grosimea lor. In toata scrierea e o mare credinta in suflet si o valorificare a infranarilor si durerilor trupesti, inclusiv a mor­tii, ca mijloace ale cresterii duhovnicesti. Desprinderea de pa­catele din trecut si ferirea de cele viitoare e temelia pe care are sa se cladeasca toata cresterea spirituala a omului. Ea consta propriu-zis intr-o curatire sufleteasca si trupeasca, care face pe om transparent pentru Dumnezeu, capabil de legatura cu Dumnezeu.

Dupa cele 7 „Cuvinte”, care se ocupa cu lepadarea de lume, cu ascultarea si pocainta pentru pacate, urmeaza cateva „Cu­vinte” care trateaza despre virtutile legate de ascultare si de pocainta : despre nemaniere si blandete (Cuv. VIII), despre netinerea de minte a raului (Cuv. IX), despre clevetire (Cuv. X), despre vorbarie si tacere, care stau in legatura pozitiva sau negativa cu clevetirea (Cuv. XI), despre minciuna, care sta si ea in legatura cu clevetirea si cu multa vorbire (Cuv. XII), in sfarsit despre trandavie (Cuv. XIII), care e ca un fel de cauza a vorbariei, a clevetirii si a minciunii. Toate acestea sunt opuse ascultarii si pocaintei pentru pacate, sunt ghiulele legate de picioare in mersul spre curatirea spirituala, care pozitiv se in­faptuieste prin smerenia ascultarii si prin pocainta.

In ordinea obisnuita a patimilor, dupa lacomia pantecelui e pusa desfranarea, iar dupa ea iubirea de arginti, apoi mania, intristarea si trandavia, dupa care urmeaza slava desarta si mandria. In „Scara”, precum am vazut, trandavia e pusa ina­intea lacomiei pantecelui si a iubirii de arginti, la fel mania (si opusa ei, nemanierea), pentru ca sunt vazute in legatura lor negativa cu ascultarea, care e virtutea de capetenie a calu­garilor. Cand se au in vedere crestinii in general, se poate pune inainte lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania, pentru impiedicarea de la satisfacerea acestora si in­tristarea pentru lipsa materiilor lor si apoi trandavia ca descu­rajare de pe urma silintelor fara succes de a le satisface.

In „Scara” deci, abia dupa trandavie e pusa ca efect lacomia pantecelui (Cuv. XIV). Imediat dupa ea se vorbeste despre cu­ratie, inteleasa in mod principal ca neprihanire trupeasca, dat fiind ca lacomia pantecelui aduce dupa ea desfranarea (Cuv. XV).

In „Cuvantul” urmator (XVI) se vorbeste apoi despre iu­birea de arginti si tot in el despre milostenie, care trebuie opusa patimii lacomiei de bani si de avutie. Iubirea de arginti nu se opune, in calitatea ei de iubire de obiecte materiale si trecatoare, numai legaturii cu Dumnezeu ca Persoana de nesfarsita iubire, ci si legaturii nestingherite cu subiectele ome­nesti, cu semenii nostri. Aci autorul arata ca lepadarea de lume si aspra infranare si suportarea bucuroasa a greutatilor nu inseamna o dispretuire a oamenilor si nici macar a lumii, ci o legatura curata cu oamenii si o privire curata a lucrurilor, ca fapturi ale lui Dumnezeu, in orizontul sensului lor infinit si a valorii lor netrecatoare in Dumnezeu. „Barbatul neagonisitor e curat in rugaciune. Dar cel iubitor de agoniseala se roaga chipurilor materiale”. Cel din urma nu intra cu mintea dezmarginita in legatura cu Subiectul dezmarginit in puterea si in iubirea Lui, ci se margineste intre granitele obiectelor si toate le atrage in marginirea sa egoista, creind ziduri si dus­manii intre sine si semenii sai. Iubirea de arginti e poarta inchisa in fata oricarei spiritualizari, inteleasa ca relatie iu­bitoare cu Dumnezeu si ca patrundere adanca si iubitoare in sensul si in realitatea tuturor fapturilor, persoane si lucruri. „Iubirea de arginti este si se numeste radacina tuturor relelor (pacatelor). Caci ea a pricinuit ura, furtisaguri, pizmuiri, des­partiri, dusmanii, vrajba, tinerea de minte a raului, nemilostivirea si uciderea” (Cuv. XVI, cap. 23).

Indata dupa iubirea de arginti si de opusa ei, milostenia, se vorbeste in „Cuvantul” XVII despre nesimtire, sau despre moartea sufletului. Caci iubirea de arginti invartoseaza de fapt sufletul, il impietreste, ii ia mobilitatea simtirilor de mila, de intelegere, de zbor in iubirea de Dumnezeu si de des­chidere spre semeni, alte izvoare actuale sau potentiale ale iubirii. Nu fara rost, dupa aceasta inchidere in nesimtire se trateaza despre un mijloc de a o birui, care e „cantarea bise­riceasca impreuna cu altii” (Cuv. XVIII). Aceasta ajuta la priveghere (Cuv. XIX). Iubirea de arginti asociata cu alipirea patimasa la lume, la viata de placeri, daca nu e infranata, naste lasitatea, sau lasitatea o naste pe aceea. De aceea des­pre ea se trateaza in „Cuvantul” imediat urmator (XX).

Se poate spune astfel ca pana aci scrierea s-a ocupat cu 2 teme, sau mai bine zis cu 2 grupe de teme : in primul rand cu desprinderea generala de lume in ceea ce are ea pacatos, cu pocainta pentru pacatele savarsite din alipirea la lume si cu ascultarea pentru evitarea pacatelor viitoare, dar si cu un sir de pacate mai partiale, care se opun pocaintei si ascul­tarii. In al doilea rand, cu modul trupesc al alipirii la lume, adica cu lacomia pantecelui, cu iubirea de avutie, cu nemilostenia si cu nesimtirea, provenite din cele dintai, si cu milos­tenia si cantarea in comun lui Dumnezeu, care se opun egois­mului trupesc al acelor patimi.

Urmeaza ca o a treia tema, sau grup de teme, incantarea omului de sine insusi : slava desarta, mandria, hula (Cuv. XXI, XXII, XXIII), care sunt o alta forma mai subtire, mai diavoleasca a egoismului, a desprinderii din legatura cu Dum­nezeu si cu semenii ca izvoare ale iubirii si deci ale vietii. Acestora li se opune blandetea si la o treapta mai inalta, sim­plitatea si nevinovatia (Cuv. XXIV), dar mai ales smerita cu­getare (Cuv. XXV).

Se trateaza in sfarsit ca o a patra tema, sau grup de teme, despre darul deosebirii sau al dreptei socoteli, la care ajunge omul eliberat de patimi (Cuv. XXVI). Aceasta e o intuitie clara a binelui ce trebuie facut in fiecare imprejurare si a rau­lui ce trebuie evitat, care de multe ori se mascheaza in bine. Ea se naste din faptul ca sufletul si-a castigat o stare de nepatimire, de judecata cumpanita, obiectiva, nelasandu-se inselat de cine stie ce preferinta patimasa ascunsa, in judecarea si alegerea faptei ce trebuie facuta. Ea sta, de aceea, in lega­tura cu o liniste a sufletului, cu o netulburare a lui de vreo ispita sau pasiune (Cuv. XXVII). Numai in linistea aceasta se poate mentine sufletul intr-o rugaciune curata si prelungita (Cuv. XXVIII). Linistea aceasta e un aspect al nepatimirii, care la randul ei e o inundare a sufletului de lumina si de cu­ratenia cereasca (Cuv. XXIX). Acum ies la iveala in toata pu­terea lor : credinta, nadejdea si dragostea ca legaturi culmi­nante ale sufletului cu Dumnezeu (Cuv. XXX). Cu deosebire iubirea reprezinta treapta prin care scara se reazima pe des­chizatura cerului, prin care primeste Hristos pe cei ce s-au curatit si s-au pocait in bratele Sale, sau la pieptul iubirii Sale nesfirsite. Caci in iubire, ei sunt deplin uniti cu Hristos pentru totdeauna.

Deci ultimele cinci trepte reprezinta umplerea sufletului de lumina, de pacea, de puterea si de iubirea lui Dumnezeu, ca roduri ale eforturilor de pe treptele inferioare, prin care s-a desprins in general de lume, de alipirea la ea prin lacomia de toate felurile, ca si de inchiderea in sine prin mandrie. Despre iubire, autorul „Scarii” zice : „Cel ce incearca sa vorbeasca despre dragoste, incearca sa vorbeasca despre Dumnezeu in­susi. Dar a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte, e primejdios si gresit celor ce nu iau aminte. Cuvantul despre iubire e cu­noscut ingerilor, dar si acelora, prin iluminarea dumnezeiasca. Dragostea e Dumnezeu. Iar cel ce voieste sa dea definitia Acestuia, e ca cel ce, orb fiind, numara nisipul din adancul oceanului” (Cuv. XXX, cap. 2). Iar despre nepatimire zice : „Cel ce s-a invrednicit de nepatimire, il are, cat este in trup, pe Dumnezeu insusi in sine, ca carmaci in toate cuvintele, fap­tele si gandurile sale. De aceea simte inauntru, prin ilumi­nare, voia Domnului, cum ar auzi un glas, si se afla ridicat mai presus de toata invatatura omeneasca” (Cuv. XXIX, cap. 15). „Dragostea, nepatimirea si infierea se deosebesc numai prin numiri. Precum lumina, focul si flacara se unesc intr-o singura lucrare, asa sa le intelegi si pe acestea” (Cuv. XXX, cap. 4). Ne­patimirea este „cerul pamantesc” (Cuv. XXIX), adica pamantul umplut de lumina si de lucrarea cereasca a Sfantului Duh, este fiinta omeneasca schimbata la fata, ca trupul Domnului pe Tabor. Ea e „desavarsirea fara capat” a celor desavarsiti,- ea nu ajunge niciodata la o margine, caci sporeste neincetat in nepatimirea sau in curatirea nesfarsita a bunatatii si iubirii lui Dumnezeu.

Intr-un cuvant, urcusul spre Dumnezeu al omului credin­cios e un urcus spre delicatetea si sensibilitatea fara sfarsit a omenescului din el.

Daca in celelalte scrieri duhovnicesti ale sfintilor parinti sfaturile privitoare la curatirea de patimi sunt in general risipite in sentinte amestecate cu reflexiuni despre inaltimea puterii si iubirii lui Dumnezeu, despre contemplarea Lui in natura, despre dulceata unirii cu El, „Scara” consta, in partea covarsitoare a ei (in 27 de Cuvinte), in oranduirea sistematica a aces­tor sfaturi, potrivit urcusului duhovnicesc al omului credincios si intr-o foarte concreta precizare a lor. Ea este prin aceasta o calauza concreta a celui ce vrea sa creasca duhovniceste. Poate de aceea ea lasa impresia unei povatuiri foarte rigu­roase, sau chiar este foarte riguroasa. Totusi ea nu e lipsita nici de o larga intelegere a neputintei omenesti si a marii va­rietati a gradelor de putere cu care sunt inzestrate fiintele omenesti. Sa dam un exemplu : „Unii fericesc pe cei ce s-au lepadat de lume, cu o simtire de fameni din fire, ca pe unii ce s-au izbavit de tirania trupului; dar eu fericesc pe cei ce se fac fameni in fiecare zi, care se taie imprejur pe ei insisi cu gandirea ca cu un cutit”( Cuv. XV, cap. 167) , adica ii feri­ceste pe cei ce sunt mereu ispititi si mereu biruiesc ispita, mai mult decat pe cei ce nu mai simt ispita. Sau mai mult : „Am vazut pe unii cazand fara de voie si am vazut pe altii voind sa cada cu voia, dar neputand. Si i-am deplans pe acestia mai mult decat pe cei ce cad in fiecare zi ca pe unii ce doresc mirosul urat, dar nu-l pot simti” (Cuv. XV, cap. 18). Ea asigura si pe mireni ca se pot mantui printr-o viata moderata, dar cinstita : Toate lucrurile bune ce le puteti face, faceti-le. Nu defaimati pe nimeni, nu furati de la nimeni, nu va inaltati fata de ni­meni, nu urati pe nimeni, nu mintiti pe nimeni…, patimiti cu cei lipsiti, nu pricinuiti nimanui sminteala… De veti face asa, nu veti fi departe de Imparatia cerurilor” (Cuv. I, cap. 38).

In general, „Scara” e o imbinare intre asprimea sfaturilor pentru cei tari si inaintati duhovniceste, si blandetea contrara pentru cei mai putin tari si pentru incepatori. Aceasta imbinare se arata si in expresiile paradoxale in care autorul e mare mester. Astfel, in ea se vorbeste de „plansul pricinuitor de bucurie” (Cuv. VII), de „ura nepatimasa” a lumii (Cuv. III, cap.  19), de „nevointa aspra, stramtorata si usoara” (Cuv. I, cap. 18), de „trista si stralucitoarea smerita cugetare” (Cuv. I, cap. 3), de „nefricoasa simtire a mortii” (Cuv. VI, cap. 16), de „pocainta ca lipsirea neintristata de orice mingaiere trupeasca” (Cuv. VII, cap. 5). In general autorul se dovedeste un subtil cunoscator al complicatelor stari sufletesti la care ajung fe­luritele firi ale oamenilor. Scrierea lui este o extraordinar de bogata analiza a tuturor acestor stari. Ea intrece tratatele mo­ralistilor francezi, prin bogatia, profunzimea analizelor, dar mai ales prin puterea de angajare a sufletelor pe calea indrep­tarii si a desavarsirii.

Caracterul practic, precis, complex si in general aspru si eficient al remediilor recomandate pentru desavarsirea omului de aceasta scriere, a facut sa fie considerata ca cel mai potrivit ansamblu de reguli pentru normarea vietii monahale. In cele mai multe din practicile vietii calugaresti se stravad dispozi­tiile „Scarii”.

Sa mentionam ca la cele 30 de „Cuvinte”, adresate calu­garilor, autorul adauga un „Cuvant catre pastor”, adica, catre parintele povatuitor al calugarilor, mai ales al celor incepatori, dat fiind ca in toate cele 30 de „Cuvinte” adresate calugarilor se presupune calauzirea lor de catre un astfel de povatuitor, sau de egumenul manastirii. Acest „Cuvant” poate fi in multe privinte o calauza pastorala si pentru orice preot. „Nu e inva­tator vrednic de admiratie cel ce face intelepti pe copiii in­vatati, ci pe cei neinvatati si neintelepti” (Cap. V). „Daca ai ochi in stare sa prevada furtunile pe mare, spune-o aceasta limpede celor aflati in corabie. Iar de nu, vei fi pricinuitorul scufundarii corabiei, odata ce ti s-a incredintat de toti carma ei”.

Ultima parte a acestui „Cuvant” e o lauda a lui Ioan, egu­menul Raithului, care ceruse egumenului de la Sinai sa in­tocmeasca aceasta regula pentru viata calugareasca.

Iata cum descrie Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, valoarea ei pentru viata calugarilor, ca si polivalenta sensurilor ascunse in cuvintele ei in „Cuvantul inainte” al tra­ducerii romanesti a „Scarii” tiparita de el la 1814 : „Alcatuirea cartii este foarte iscusita si foarte inalta si subtire la noime (intelesuri). Ca nascatorul ei, desavarsit fiind intru toate in­vataturile filozofiei cei din afara, s-a facut asemenea si intru fapta buna (virtutea) cea lucratoare si intru cea vazatoare pe cat este cu incapere (cu putinta) firii omenesti, dupa ce s-au dat la viata sihastreasca (isihasta, a linistirii). De unde a cunoscut cu lucrul toate razboaiele si toate viclesugurile si toate maiestriile si toate mestesugurile dracilor si toate lucrarile patimilor, ale celor trupesti si ale celor sufletesti. Asisderea si toata starea faptelor celor bune (a virtutilor) si asezarile si indemanarile si neindemanarile si obiceiurile oamenilor prea cu deamaruntul si prea cu subtiratatea. Pentru aceea ca un prea luminat intru amandoua si prea iscusit a scris invataturile sale asa de subtiri si cu greu de inteles, urmand intru alcatui­rea ritoricii pre sfantul Grigorie, Cuvantatorul de Dumnezeu, cat si cei ce au adaugat scoliile pre la multe locuri cu indoiala zic : „Mi se pare ca aceasta zice parintele”. Pentru aceasta vazand-o cat este de grea si de lesne fiestecui de inteles, ne-am silit in tot chipul cat s-a putut a se talmaci mai luminat si mai descoperit, uneltind limba potrivita vremii si neamului ro­manesc”.

„Ca atata de multe si mult impietrite chipuri are intru dansa si atata multime de noime si de pricini (de teme), prin care poate sa indrepteze si pre omul cel dinauntru si pre cel din afara al celui ce o va unelti (folosi) cu sarguinta si cu luare aminte, cat putem a zice : ca mai cu lesnire este a numara ci­neva stelele cerului decat sa le povesteasca pre acestea cu deamanuntul. Pentru aceasta cu indrazneala zicem : ca precum painea este decat toate celelalte bucate mai de nevoia trupului, asa este cartea aceasta celui ce pofteste mantuirea sa, decat toate alte carti parintesti. Si precum luna pre stele, asa si aceasta pre acelea covarseste. Si precum decat celelalte sim­tiri care sunt intru om, vederea este mai lucratoare, asa aceasta este mai lucratoare decat acelea la mantuirea omului. Ca aceasta povesteste toate prea sfintele voi ale lui Dumnezeu, mult decat acelea mai minunat si mai luminat. Si este nu numai monahilor, ci si mirenilor prea bun indreptariu si canon prea cu deamanuntul, care povatuieste pre toti catre cele cuviin­cioase. Si aduce pre cei ce o citesc pre dansa, prin invataturile ei cele intelepte catre umilinta si catre plansul cel curatitor de toate intinaciunile cele trupesti si sufletesti. Ca nu este cu putinta a povesti limba omeneasca dupa vrednicie darurile ei cele minunate cu care rasplateste ea cititorilor si indragitorilor ei”.

„Si cititi-o des si cu luare aminte, ca negresit ea este oare­care toiag mozaicesc, prin care veti putea desface marea vietii acesteia cei mult invaluite si a patimilor celor inviforatoare, si fara de primejdie o veti trece si pre faraon cel gandit, adica pre diavolul, intru dansa il veti vedea cufundat, ca si Israel cel de demult pre Egipteni. Ea este mana simtirilor sufletului celor amarate de patimile si de valurile vietii acesteia ; liman care izbaveste pre cei ce scapa la cetirea ei si-i slobozeste de cufundarea in pacatele cele mult inconjuratoare si-i face pre dansii sa inoate fara de primejdie apele vietii acesteia cele mult turburate spre pamantul fagaduintei intru care tot sufle­tul cel iubitoriu de Dumnezeu intrand poate sa secere manunchele fericirii cei dea pururea vecuitoare ; scara aceea pre care a o au vazut Iacov cel de demult, al careia capatai ajunge pana la ceriu, intru carea Dumnezeu este intarit, pre carea in­gerii sa pogoara ca niste duhuri slujitoare pentru cei ce vor sa mosteneasca mantuirea, iar sufletele celor ce se mantuiesc printr-insa sa suie si Dumnezeu le primeste si intru imparatia Sa le salasluieste ; care poate sa traga pre suflet dintru adancul pacatelor, precum acela apa din fun­dul marii si sa le puie inaintea lui Dumnezeu curatite de toata intunecimea”.

Insemnatatea pe care a avut-o „Scara” in viata calugarilor si chiar a mirenilor, a facut ca fragmente din ea sa fie citite si la slujbele dumnezeiesti, mai ales in postul mare. Obiceiul acesta a inceput in sfantul Munte Athos. De aceea in Trioadele folosite acolo sunt presarate fragmente din „Scara”. Acest obicei s-a intins apoi si in manastirile romanesti. Lecturilor acestor fragmente li s-a acordat o importanta atat de mare, incat textul lor a fost cu timpul inclus si in colectiile numite „Proloage”.

„Dar „Scara” a iesit curand din biserici si manastiri pentru a intra si in casele clericilor si credinciosilor”, spune I. P. S. Mitropolit Nicolae Corneanu, intai in manuscrise grecesti si slavone, apoi in traduceri romanesti. „Manuscrisele slavone vechi, de pe la mijlocul veacului XV, unele intocmite cu deo­sebita arta, prezinta o importanta deosebita”.

De aci se vede ca „Scara” s-a copiat cu deosebita sarguinta in lumea calugareasca, dar si-a avut o raspandire si in lumea larga a credinciosilor.

Parintele Dumitru Staniloae

Sursă: Scara – autorul si cuprinsul lucrarii

Duminica Sfantului Ioan Scararul

A patra duminica din Postul Mare este Duminica Sfantului Ioan Scararul.

Praznuirea Sfantului Ioan Scararul nu incepe sa fie atestata in manuscrise decat in secolul XIII, pentru a se regasi aproape in toate documentele secolului XV. Anterior, Duminica a IV-a era rezervata comemorarii parabolei samarineanului cel bun, al carei canon s-a pastrat la Utrenia duminicii pana in zilele noastre. Instituirea tarzie si extrem de rapida a acestei praznuiri a rezultat probabil din dorinta de a completa in mod armonios structura Triodului.

Daca primele doua duminici se distingeau ca o perioada „dogmatica”, transferarea praznicelor Sfintilor Ioan Scararul si Maria Egipteanca a permis definirea unei a doua perioade, axata mai mult pe latura practica a vietii duhovnicesti. (…)

Sfantul Ioan Scararul e praznuit in mod normal pe 30 martie, iar Sfanta Maria Egipteanca pe 1 aprilie. Faptul ca aceste doua praznice cadeau intotdeauna in timpul Triodului facea ca ele sa nu fie solemnizate, in ciuda importantei acestor sfinti in evlavia bizantina: trei stihiri la Vecernie si un canon la Utrenie, nimic mai mult. Prin urmare, transferul lor in ciclul liturgic mobil a permis o mai mare stralucire acordata acestor doi sfinti si o afirmare mai explicita a legaturii lor cu Postul Mare.

Spre deosebire de alte praznice fixe transferate, acestea au trecut aproape neschimbate din ciclul Mineielor in cel a Triodului. Cele trei stihiri de la „Doamne, strigat-am” de la Vecerniile Duminicilor a IV-a si a V-a, precum si sedealna de la oda a 3-a a canonului sunt identice cu cele din 30 martie si 1 aprilie.

 Numai canoanele sunt diferite atat pentru Sfantul Ioan Scararul, cat si pentru Sfanta Maria Egipteanca. Totusi, unele manuscrise ale Mineielor indica pentru 30 martie canonul lui Ignatie din Duminica a IV-a a Postului Mare, astfel ca atunci oficiul e riguros identic, in vechile traduceri slave anterioare reformei patriarhului Nifon, care a provocat in Rusia schisma „vechilor credinciosi”, slujbele Sfintilor Ioan Scararul si Maria Egipteanca nici macar nu se gaseau in Triod, unde se semnala numai ca trebuie luate din Mineie.

Praznicele celor doi sfinti nu ocupa, asadar, decat un loc relativ limitat in oficiile Duminicilor a IV-a si a V-a: pana la canon, randuiala este cea a tuturor duminicilor Triodului cu sedealna Octoihului si idiomelele Triodului; dupa care se canta trei canoane: unul al invierii cu 6 tropare, unul al Triodului, mai vechi, cu 4 tropare despre parabolele biblice dezvoltate in cursul saptamanii urmatoare, si unul al Sfantului tot cu 3 tropare.

La Laude nu se canta nici o stihira a Triodului (cu exceptia idiomelei de la „Slava”, doxastikon), ci numai opt din Octoih, fapt nemaiintalnit de la Duminica Vamesului si Fariseului si care evidentiaza bine caracterul secundar al acestor praznuiri fata de cele pe care le-am studiat pana aici.

Sobrietatea acestor doua praznuiri de la sfarsitul Postului Mare ingaduie sublinierea mai puternica a temelor duhovnicesti ale samarineanului cel bun si bogatului nemilostiv, creand prin aceasta o mai mica ruptura tematica intre zilele saptamanii si duminici decat in prima parte a Postului Mare. Atentia si efortul duhovnicesc vor putea, asadar, sa ramana incordate pana la capat, chiar si in timpul zilelor de odihna.

Sursă: Duminica a IV-a din Post – a Sfantului Ioan Scararul

A murit un inamic al lui Trump şi al normalităţii: David Rockefeller

Adaptare după articolul original: Paul Ghiţiu

Atât în campanie cât şi ca preşedinte, Trump s-a găsit sub atacul elitelor globaliste însă acum acestea au pierdut un membru cheie.

Luni dimineaţa, David Rockefeller a murit la 101 ani. Împreună cu Soros, el a fost unul dintre inamicii cei mai înverşunaţi ai popoarelor din cauza agendei globaliste pe care a susţinut-o permanent.

Rockefeller era adânc implicat în multe din componentele media actuale, care, pe de o parte, îl protejau şi, pe de altă parte, l-au ajutat să-şi pună în aplicare planul.

Lui îi este atribuită următoarea declaraţie de la o întâlnire a grupului Bilderberd la Baden-Baden în 1991: Le suntem recunoscători lui Washington Post, the New York Times, Time Magazine şi altor publicaţii, ale căror directori au participat la întâlnirile noastre şi şi-au respectat promisiunile de discreţie timp de aproape 40 de ani. … Ar fi fost imposibil să dezvoltăm planul privind omenirea dacă acesta ar fi devenit cunoscut public.

Ca şi în cazul lui Soros, puterea lui Rockefeller a depăşit cu mult propriile afaceri şi nu i-a fost teamă să-şi exercite această putere atât cât a trăit.

David Rockefeller a fost adânc implicat nu numai în lumea politică a Statelor Unite, ci el şi-a folosit banii pentru a cumpăra influenţă la scară globală atât de extinsă încât era tratat ca şi preşedintele american atunci când călătorea.

Zeci de lideri liberali mondiali erau la ordinele sale fericiţi să-i îndeplinească toanele atât timp cât conturile lor în bancă creşteau.

Uriaşa reţea a lui Rockefeller este explicată pe larg în filmul de mai jos, dar trebuie căutate secvenţele respective căci filmul are peste 2 ore.

Chiar dacă nu sunt dintre cei care sărbătoresc moartea cuiva, şi să nu aveţi dubii în această privinţă, lumea conservatoare se simte mult mai bine şi mai sigură odată cu ieşirea din cadru a acestui globalist.

Sursă: A murit un inamic al lui Trump şi al normalităţii: David Rockefeller – Solidaritate europeană

Alexandru Ioan Cuza- primul făuritorul al României moderne 

Născut pe 20 martie 1820 la Bârlad, Alexandru Ioan Cuza făcea parte dintr-o veche familie boierească, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza și al Sultanei, membră a familiei Cozadini de origini fanariote.

Tecuci-Bustul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

A fost trimis de tânăr la studii în Paris, Orașul luminilor, unde a înțeles necesitatea ca toți românii să se strângă laolaltă astfel încât țara lor să intre viguros în procesul modernizării și că locul ei trebuia să fie între celelalate state neatârnate ale Europei. Reîntors în Moldova, a intrat pentru 3 ani în rândurile proaspăt reînființatei armate naționale, așa cum vor face Ion. C. Brătianu și Nicolae Bălcescu în țara soră, cu toții considerând serviciul militar drept o datorie față de țară. A ocupat slujbe în magistratură, luând prin intermediul funcției contact nemijlocit cu realitățile profunde ale țării. La 1848 s-a aflat pe baricadele revoluției, manifestând cu vigoare la Iași, în ciuda presiunilor domnitorului Mihail Sturdza, evocând exemplul iluștrilor înaintași. Este nevoit să ia calea exilului, iar în luna mai îl găsim la Adunarea de la Blaj, iar de acolo se duce în Bucovina, activând în comitetul revoluționar de la Cernăuți. În 1848-1849 a călătorit la Viena, Paris și Constantinopol. Acum a înțeles cu adevărat problemele românilor luând contact și cu fruntașii români exilați.

portretul_domnitorului_alexandru_ioan_cuza

Apropiat al lui Griogorie Alexandru Ghica, noul domn, vine în patrie și reintră în magistratură și administrație, fiind chiar director al Ministerului Dinăuntru (Interne). Cuza se numără printre fruntașii unioniști așa cum fusese cu un deceniu înainte, în vremea revoluției. Cârmuitor de Galați, își dă demisia ca urmare a uneltirilor anti-unioniste ale caimacamului Vogoride. Reintră în armată ajungând comandant adjunct al oștirii moldovene. Pe 3 ianuarie este desemnat drept candidat al partidei naționale pentru tronul Moldovei. Pe 5 este ales. În data de 24 ianuarie devenea și domn al Valahiei. Cuza n-a năzuit la domnie, nu s-a străduit să o dobândească, n-a căutat să-și discrediteze adversarii ca să dobândească tronul și nici pentru a-și câștiga izvor de bogăție. Firea îi dicta să fie așa. Își făcuse slujbele de până atunci cu seriozitate și mai ales cu integritate. Era foarte sociabil, înconjurat mereu de prieteni, îi plăcea să joace cărți cu aceștia. Deodată se vede aruncat într-o situație nouă, de înaltă responsabilitate. Mai mult, era cel dintâi domnitor al unei țări noi.

Portrait_of_Alexandru_Ioan_Cuza_by_August_Strixner

Patriotul onest, omul care îndeplinindu-și scrupulos sarcinile publice, nu-și drămuise timpul liber, a devenit domnitorul sigur pe el, hotărât să-și ducă misiunea pănă la capăt. A fost timp de șapte ani primul slujitor al statului și al națiunii. A cârmuit cu abnegație și dăruire dezinteresată. A fost preocupat neîncetat să dobândească pentru țara sa un loc cât mai luminos. A stat “cu fruntea sus” cum spunea un contemporan în fața reprezentanților Marilor Puteri, n-a făcut nicio concesie jignitoare concetățenilor săi. A fost patriot prin fapte, nu prin vorbe.

Cuza_Litho

A fost onest, n-a pus mâna pe banul public, deși mai ales în exil a fost strâmtorat. A fost preocupat de realizarea în țară a unei administrații eficace și cinstite. Trebuie adăugat că în preajma sa s-a constituit o camarilă care a profitat de situație și și-a făcut stări necuvenite. Aceasta este singura umbră aruncată asupra unei domnii luminoase. A intervenit însă Istoria care a făcut ca Vodă să nu fie cuprins de blestemata haină a corupției. A știut ca nimeni altul să lupte pe calea diplomației, bazându-se pe oameni de seamă precum Costache Negri sau Vasile Alecsandri pentru a aduce recunoașterea internațională a Unirii înfăptuite din năzuințele poporului. Pe 24 ianuarie 1862 putem spune că prima etapă a constituirii statului național român era terminată. Aveam un guvern unic, parlament unic, o sigură capitală iar statul se numea pentru prima dată România.

alexandru-ioan-cuza

Prin Convenția de la Paris din august 1858 se crease un fel de “Constituție” a Principatelor. Ea avea o serie de prevederi reformatoare, dar prin stipulațiile electorale fusese drastic limitat numărul alegătorilor. Ele frânau reformele pe care le pregătise Vodă. A știut cum să treacă peste. A tăiat nodul gordian printr-o lovitură de stat la 2/14 mai 1864, creând Statutul Dezvoltător al Conveției de la Paris. Numele, asemănător cu cel din 1858, era doar un frumos mod de a masca o altă Constituție, mult schimbată. Corpul electoral a fost mult lărgit și în el aveau să fie incluse și categoriile sociale direct interesate de grabnicul mers înainte al țării. În 1864 este adoptată legea rurală, unde dintre cele mai importante din istoria României. De ce este atât de importantă? S-a îmbunătățit starea materială a sătenilor, aceștia și-au putut trimite la studii fii și fiicele care peste decenii au devenit fruntașii României Mari.

Alexandru_Ioan_Cuza_pictura

Ritmul reformelor a crescut în 1864-1865. În vara lui 1864 a căutat, fără prea multă străduință, ce-i drept, o punte de înțelegere cu o parte dintre adversarii săi care urmăreau aceleași țeluri progresiste. Bolintineanu semnalează tratativele neinsistente care au avut loc cu radicalii C.A. Rosetti și Ion C. Brătianu. Neajungându-se la un punct comun, fiind lipsit de susținerea unor grupări politice, domnia lui s-a apropiat de sfârșit.

Timbru_filatelic_comemorativ_1973_Alexandru_Ioan_Cuza_100_de_ani_de_la_moarte_L_M_3125

La 11 februarie 1866, domnul Unirii a fost înlăturat într-o manieră brutală și nedreaptă, nu numai deoarece nu se ținuse seama de ceea ce realizase, ci mai ales de faptul că el însuși dorise să se retragă. Pe timpul domniei sale Unirea devenise un dat ireversibil ce fusese însoțită de un lanț de reforme fundamentale. Tensiunile și eforturile depuse erau mari. Dorința lui de retragere provenea și din faptul că era un aderent al programului politic de la 1857, unde se ceruse prinț străin. Prezența acestuia la cârma României urma să grăbească intrarea în rândul familiei statelor moderne și obținerea, cu un ceas mai devreme a Independenței. În octombrie 1865 îi scria lui Napoleon al III-lea că dorea să abdice pentru a transmite domnia unui prinț străin. A repetat acest lucru și în decembrie 1865, la închiderea corpurilor legiuitoare. Cu prilejul primirii reprezentanților Puterilor garante a reiterat acest lucru. Dorea ca “depozitul sacru” ce i se încredințase în 1859 să-l dea celui care urma să întruchipeze dorința conaționalilor săi. A fost înlăturat în urma unui complot, el neopunând rezistență. Chiar lui Nicolae Golescu, un membru al Locotenenței domnești ce l-a urmat, îi mărturisise că aderă la idea unui prinț străin.

Mormântul_Domnitorului_Al._I._Cuza

După abdicare a plecat în exil unde a refuzat să facă jocurile politice ale unor puteri străine, păstându-și demnitatea și simțămintele patriotice. A trecut la cele veșnice pe 3 mai 1873 la Heidelberg. Aducerea în țară a trupului său pentru a fi îngropat la Ruginoasa a prilejuit manifestări ale țărănimii care nu uitase anul 1864. Din 1866 nu a mai reușit să își vadă țara, dar imaginea sa intrase în legendă. Națiunea nu-l va uita și faptele sale aveau să-l afirme nemuritor în sufletele românilor. Dincolo de veacuri, imaginea sa impune drept un model de moralitate, de vorbă și mai ales de faptă.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, vă rugăm să dați click aici

Pelerinaj la mormântul lui Cuza-Vodă în 1906

Pelerinaj la mormântul lui Cuza-Vodă în 1906

Sursă: Alexandru Ioan Cuza- făuritorul României moderne | Istorie pe scurt

Primul război dintre Decebal și Traian 

Pe 27 ianuarie 98 se suie pe tronul de la Roma Traian. Avea o frumoasă carieră militară și administrativă. Nu urmărea să strângă avere și ghida după interesul statului. De aceea, trebuie să se fi gândit să taie cu sabia tratatul nefavorabil pe care Domițian îl făcuse cu dacii. Acesta era incompatibil cu demnitatea, interesele și puterea imperiului. Așa cum cu peste două veacuri în urmă Cato cenzorul își termina invariabil discursurile cu sintagma ”pe de altă parte eu cred că orașul Cartagina trebuie distrus”, așa și Traian adăuga la sfârșitul deciziilor sale: ”așa precum voi preface Dacia în provincie romană”.

roma antica

Pe 25 martie 101, el pleacă din Roma pentru a-i supune pe daci. În acea primăvară, armata romană trece Dunărea pe la Viminacium, cum făcuse mai înainte pe vremea lui Tettius Iulianus. Pe malul stâng era localitatea Laderata. De aici a pornit spre Arcidava, Centum-Putei, Berzobis până la Axis, toate localități bănățene. Acest itinerariu este reconstituit în ceea ce privește partea lui esențială, până la Berzobis, pe temeiul indicațiilor posterioare din Tabula Peutingeriana, o hartă a lumii vechi din secolul IV. Dacă ni s-ar fi păstrat comentariile lui Traian, De bello dacico, așa cum le avem pe acelea ale lui Cezar privitoare la Galia, am avea astăzi amănunte despre drumul armatei romane, atât în prima cât și în a doua campanie, toate luptele și alte informații prețioase despre civilizația dacilor. Textul s-a pierdut, la fel și lucrarea ”Getica” a medicului grec Criton, însoțitorul lui Traian. Din comentariile lui Traian nu ni s-a păstrat decât o singură propoziție, citată de Priscian, un autor de secol VI, ca exemplu pentru o regulă gramatică: ”Inde Berzobim, deinde Aixim processimus”(De aici am mers la Berzobis, apoi la Aixis).

Tabula Peutingeriana

Tabula Peutingeriana

La Tapae unde se hotărâse cu un deceniu și jumătate înainte soarta expediției lui Tettius Iulianus, se mai dă și de data aceasta o crâncenă bătălie în care înving romanii. Cassius Dio povestește că din pricina marelui număr de răniți, terminându-se pansamentele, Traian a dat ordin să fie rupte în fâșii veșmintele și albiturile garderobei sale spre a lega cu ele rănile soldaților. După victoria de la Tapae, armata romană apucă pe valea Bistrei în sus, vale care se termina la Sarmisegetuza. Înaintarea a fost lentă, deoarece terenul trebuia cercetat pas cu pas și ținutul rămas îndărăt întărit cu tabere și lucrări de fortificație, pentru ca romanii să nu fie expuși la atacuri din spate sau flancuri. Iarna lui 101 a venit înainte ca războiul să se fi sfârșit. Decebal trimisese o solie de pace, dar nu izbutise să o obțină. Ambasadori erau trei oameni de rând, fapt care a contribuit la refuzul lui Traian, nemulțumit desigur de rangul trimișilor. În timpul iernii ostilitățile încetează în această regiune, iar dacii întăresc Poarta de Fier, trecătoarea ce duce din Banat în Transilvania. Decebal încearcă o diversiune și în alianță cavalerii cataphracți(în zale de fier omul și calul) sarmați și atacă Dobrogea romană. Au loc lupte grele și însuși Traian se vede nevoit să coboare pe Dunăre și în cele din urmă dacii sunt respinși.

Imperiul Roman la moartea lui Traian

Imperiul Roman la moartea lui Traian

În primăvara lui 102 se reia ofensiva în apus. După o serie de lupte dacii sunt înfrânți. Romanii cuceresc între altele cetatea în care se aflau trofeele luate de la armata lui Cornelius Fuscus, cu acest prilej prinzând și o soră a lui Decebal. Regele dac trimite o nouă solie, alcătuită de această dată din nobili. Solii vin în fața lui Traian, îngenunchează și cer cu mâinile întinse pacea. Împăratul refuză pentru a doua oară. Romanii cuceresc și ultimele întărituri ce apărau drumul spre Sarmisegetuza, ajungând aproape de capitală. În fața pericolului iminent Decebal se duce personal la Traian. Ajuns în fața împăratului care îl primește stând pe jilțul imperial, înconjurat de generali și steagurile armatei sale, regele dac, ai cărui însoțitori îngenuncheaseră, se supune și el. Împăratul îi acordă pacea, Decebal obligându-se ”să înapoieze toate armele, mașinile și meșterii primiți de la romani, să predea dezertorii, să dărâme toate cetățile, să părăsească toate cuceririle făcute în afară de propia sa țară, să recunoască de prieteni și dușmani pe prietenii și dușmanii poporului roman și să nu mai primească niciun roman civil sau militar în slujba sa” (tratat din toamna lui 102). Traian anexează imperiului Oltenia, dacă nu în întregime, cel puțin partea de șes și Banatul. În aceste regiuni influența romană pătrunsese de multă vreme și negustorii sud-dunăreni le cutreierau de ceva timp. După ce lasă garnizoane în centrele mai importante din Dacia(inclusiv Sarmisegetuza), spre a-l supraveghea pe Decebal, împăratul se întoarce la Roma. Aici serbează triumful, luând numele de Dacicus, adică biruitorul dacilor.

Imparatul Traian

Imparatul Traian

Decebal, se supusese doar de nevoie. Cassius Dio ne spune clar: ”nu doară că el ar fi avut de gând să se țină de cele încheiate, ci numai pentru a scăpa din pierzania în care se afla”. Nu multă vreme după întoarcerea lui Traian la Roma, împăratul primește vestea că ”Decebal făcea multe contra legăturii păcii. Primește iarăși dezertori, reîntărește cetățile, cercetează prin soli popoarele vecine, pedepsind pe aceia care nu primeau a fi alături de el, luând iazigilor o parte din pământ”. Decebal nici nu avea cum să respecte tratatul. O parte din teritoriul său fusese anexat de romani, erau garnizoane în cetățile sale, nu mai putea duce politică externă decât pe aceea a imperiului, trebuia să își dărâme cetățile. Statul dacic era doar o marionetă în mâinile Romei, iar Decebal nu putea admite un asemnea lucru. Traian, vâzând acțiunile lui Decebal ia măsuri, întărind linia Dunării. Astfel s-a pregătit cel de-al doilea război, în urma căruia Dacia a fost inclusă în lumea romană

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, www-istorie-pe-scurt.ro vă rugăm să dați click aici

traian decebal

Sursă: Primul război dintre Decebal și Traian | Istorie pe scurt

Se împlinesc 100 de la cea mai importantă promisiune a regelui Ferdinand.

Martie 1917 nu găsea România într-o stare fericită. Două treimi din teritoriu fuseseră ocupate de inamic, tifosul făcea ravagii în rândul militarilor și civililor, iar moralul nației era la pământ. În plan extern, în Rusia monarhia fusese răsturnată, iar în cadrul noii republici bolșevicii începeau să fie din ce în ce mai vocali, existând pericolul ca ideologia marxistă să se reverse și în spațiul românesc. În plus, trecuseră 10 ani de la răscoală și situația locuitorilor săteni (majoritatea ostașilor) nu se îmbunătățise. Pentru a schimba starea de fapt și a forța mâna guvernului să reformeze statul,pe 23 martie 1917, într-o vizită pe front, regele Ferdinand s-a adresat Armatei a II-a, care era cantonată la Răcăciuni:

”Ostaşi, cu inima plină de nădejde vă salut azi pe voi, ostaşi din armata II-a care de mai multe luni aţi opus o rezistenţă nebiruită tuturor încerărilor vrăjmaşilor de a rupe liniile noastre. Voi staţi aici la un post de onoare păzitori neobosiţi ai hotarului Ţării, expuşi la atacurile unui vrăjmaş care în trufia lui crede că toţi trebuie să se închine lui, că toate drumurile, toate uşile sunt deschise lăcomiei sale de stăpânire, prin vitejia voastră bărbătească l-aţi învăţat să priceapă „pe aci nu se trece”.

Am venit azi între voi să vă aduc prinosul meu de recunoştinţă pentru modul cum v-aţi luptat până acuma şi să împart acelor care s-au distins îndeosebi, răsplăţile lor, dar mulţumirea mea vă îmbrăţişează pe voi toţi care v-aţi condus ca nişte ostaşi vrednici de dragostea ce Ţara vă poartă , şi de la care Ţara şi Regele vostru mai aşteaptă multe fapte eroice.

Dincolo de ţinuturile bogate dar pustiite acuma stau fraţii noştri şi suferă sub jugul nemilos al unui vrăjmaş care fără cruţare a cotropit o mare parte a iubitei noastre Ţări şi care suge până la cea din urmă picătură de viaţă a unei populaţii chinuite şi batjocorite în cele mai sfinte sentimente ale ei. Acolo zic sub ţarinele sfinţite de sângele lor mii de viteji care şi-au dat viaţa pentru mărirea patriei, ei toţi vă cheamă, ei toţi aşteaptă de la voi să goniţi din pământul românesc armatele vrăjmaşe, să înfigeţi drapelele voastre victorioase iarăşi în pământul strămoşesc.

Vă mai aşteaptă lupte grele, căci drumul este lung, dar cu ajutorul lui Dumnezeu îl veţi străbate ca biruitori.

Vouă fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun Eu, Regele vostru că pe lângă răsplata cea mare a izbândei care vă asigură fiecăruia recunoşinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Eu, Regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la treburile statului. Arătaţi – scumpii mei ostaşi – demni de încredere ce Ţara şi Regele vostru pun în voi şi împliniţi-vă ca până acuma datoria voastră cu sfinţenie.

Să trăiască scumpa noastră Ţară şi viteaza ei armată, nădejdea şi fala ei!”

Regele s-a ținut de promisiuni. Pe 19 iunie 1917 se promulgă proiectul de revizuire a Constituţiei, care consacra, printre altele, adoptarea reformei agrare prin exproprierea marii proprietăţi şi introducerea votului universal. Cu moralul ridicat după intervenția monarhului, operaţiuniile militare s-au reluat în iulie 1917, când trupele austro-ungare şi germane vizau atacarea Moldovei de la sud la nord. Luptând cu eroism, ostaşii români au reuşit să respingă în bloc atacurile inamicilor. La Mărăşti (11 – 19 iulie), Mărăşeşti (24 iulie- 6 august) şi Oituz (26 iulie – 9 august), faptele de arme au reliefat spiritul de jertfă al românilor şi speranţa în refacerea unităţii naţionale

Sursă: Se împlinesc 100 de la cea mai importantă promisiune a regelui Ferdinand | Istorie pe scurt

151 de ani de la momentul în care regele Carol I a sosit cu vaporul pe Dunăre şi a păşit, pentru prima oară, pe pământ românesc la Drobeta Turnu Severin.

In municipiul Drobeta Turnu – Severin, s-a  inaugurat acum 4 ani  pontonul şi s-a dezvelit  plăca  comemorativa “Carol I”, în Portul de Pasageri Drobeta Turnu Severin.

Evenimentul a avut loc la omagierea a  147 de ani de la momentul în care Principele Carol, însoţit de I.C. Brătianu, a sosit cu vaporul pe Dunăre şi a păşit, pentru prima oară, pe pământul Principatelor Române. Manifestările au fost organizate de Compania Naţională Administraţia Porturilor Dunării Fluviale – filiala Mehedinţi, la iniţiativa directorului Ion Sârbulescu.

„Carol I a iubit Drobeta Turnu Severin. Aici a păşit pentru prima oară pe pământ românesc la 8 mai 1866, apoi ulterior a venit de multe ori în Drobeta Turnu Severin şi multe edificii şi realizări ale oraşului se datorează prezenţei regelui Carol I. Astăzi am inaugurat pontonul cu numele Carol I, am dezvelit placa comemorativă Carol I, este un moment de istorie severineană, este un moment de istorie naţională” a spus Ion Sârbulescu.

Sub domnia sa de 48 de ani a M.S. Carol I, cea mai lungă din istoria ţării, România a marcat o etapă de mari progrese economice, sociale, adminsitrative, politice şi culturale, punându-se astfel bazele consolidării statului român modern. Modelul său ar putea fi urmat de politicienii şi reprezentanţii actuali ai administraţiei publice locale, care ar putea face din Turnu Severin un oraş prosper. „Regele Carol I nu a stat cu mâinile în sân, de fiecare dată atunci când a putut a ridicat câte ceva fie o instituţie, un drum, un oraş pentru ca el să aibă eternitate.

Nu numai Turnu Severin ci şi alte oraşe ale ţării păstrează urmele acestea de neşters ale înţeleptei lui cârmuiri. Şi sunt fericit că acum după atâta amar de ani, 147 de ani de când a păşit aici, Turnu Severin îl omagiază printr-o placă ce va comemora de-a pururi personalitatea regelui. Numai că aşa cum a lăsat el modelul de cârmuire, nici noi nu trebuie să ne oprim doar la plăci comemorative, ci să încercăm în următorii ani, când se vor aniversa 150 de ani de dinastie, de coroană, de stat modern, să-i urmăm exemplul  cu micile noastre puteri şi să facem din Turnu Severin ceea ce merită să fie. Este nu numai o poartă de intrare a României, dar e un loc binecuvântat din punct de vedere al frumuseţilor.

Turnu Severin este un oraş al Uniunii Europene, ar merita mult mai mult turism, mult mai multă efervescenţă culturală, mult mai multă economie, conexiune la Vest”, a declarat Alteţa Sa Regală Principele Radu al României. Însoţit de I.C. Brătianu, prinţul Carol a sosit cu vaporul pe Dunăre şi a păşit prima oară pe pământul Principatelor Române în ziua de 8 mai 1866, rostind următoarele cuvinte: “Punând piciorul pe acest pământ sacru, m-am şi făcut român”.

Iubirea lui Carol faţă de severineni şi a severinenilor faţă de Carol a fost marcată şi de alte momente de referinţă. „Carol I a fost pentru Drobeta Turnu Severin, ca şi pentru întreaga ţară o personalitate cu totul specială. Viitorul rege a coborât aici pe pământ românesc şi el a socotit acest oraş ca pe o poartă de intrare în ţară”, spune dr. Tudor Răţoi, directorul Arhivelor Naţionale Mehedinţi.

La 8 mai 1867, Carol I vine la Drobeta Turnu Severin şi împreună cu boierul Ioan St. Grecescu pune bazele proiectului bisericii din Turnu Severin. În 1869 şi-a petrecut fratele Leopold până al graniţă, prilej de a revedea Severinul şi de a pune o cărămidă la biserica ce se afla în contrucţie. La 9 mai 1878, sub patronajul regelui Carol I al României, are loc deschiderea oficială a liniei de cale ferată Bucureşti-Piteşti-Craiova-Vârciorova (la vremea aceea localitate de graniţă, iar acum se află sub apele barajului de la Porţile de Fier I). În anul 1894 are loc la Şantierul Naval din Turnu Severin lansarea la apă a vasului „Principele Carol”, primul vas de pasageri construit în România.

În semn de respect pentru regele Carol I, între anii 1907-1915 Consiliul Comunal al Severinului a construit bulevardul Carol, pe marginea căruia au fost plantate trei rânduri de castani. Comuniştii i-au schimbat denumirea în bulevardul Republicii, iar după Revoluţie bulevardul şi-a recăpătat denumirea de Carol I.

Sursă: 147 de ani de la momentul în care regele Carol I a sosit cu vaporul pe Dunăre şi a păşit, pentru prima oară, pe pământ românesc la Turnu Severin | adevarul.ro