Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre (II).

Însă, după cum reamintește ultimul mare canonist al Bisericii Ruse, fixarea scopului pentru părinți nu rezolvă imediat educația copiilor, chiar dacă o așază pe făgașe naturale. Și asta pentru că teoria nu înlocuiește practica, iar viața în Biserică a celor mici depinde în mod necesar de viața părinților în Biserică. Mai mult, sfaturile nu pot fi decât generale, iar justa măsură între severitate și laxitate nu poate fi dobândită decât prin imersiunea în exemplele vii sau istorice ale Tradiției, coroborate cu încercările ascetice ale părinților.

În acest punct, se impune un comentariu la exemplele furnizate de episcopul Grabbe. Majoritatea covârșitoare a cazurilor de delincvenți prezentată în carte este explicată prin influența unei pedagogii mult prea stricte, în care violența fizică reprezenta principala metodă de pedeapsă. Și nu cred că ar trebui să ne îndoim de acest verdict, mai ales că sursa este protestantă și, la fel de important, reprezintă aproape un loc comun în literatura vremii respective. Nu cred să mai fie vreo îndoială, însă, că excesul acesta a fost basculat, astăzi, tocmai în direcția opusă, aceea a unui laissez-faire în care copilul devine stăpânul absolut al casei, de la cele mai mici vârste, în care autoidolatrizarea “generației eu” nu este altceva decât o instrucție în ateism și autodistrugere. După cum remarca undeva Cuviosul Serafim Rose, vorbind despre educația contemporană, “încă din fragedă vârstă, copilul este tratat, ca regulă generală, ca mică zeitate în familie: capriciile îi sunt alimentate, dorințele îndeplinite; este înconjurat de jucării, distracții, confort; nu este pregătit și educat după principiile stricte ale comportamentului creștin, ci este lăsat să se dezvolte pe orice cale ar vrea el să o apuce. În general este de ajuns să spună “Vreau!” sau “Nu vreau să fac!” pentru ca indulgenții părinți să se încline în fața lui și să-l lase să facă ce dorește”.
Exemplele episcopului, însă, nu arată decât preocuparea pentru practică, pentru istorie, pentru literatura științifică relevantă, și nu infirmă nicidecum teoria. Dimpotrivă, ele vin ca o confirmare suplimentară a faptului că justa măsură, calea regală, țin întotdeauna de un aranjament fin situat la media, niciodată aritmetică, între două extreme. Din acest punct de vedere, ar trebui să fie clar pentru orice părinte că excesul de anarhie actual nu va putea fi combătut cu instrucție “sovietică”, mai ales într-o lume care pune la loc de cinste așa numitele “drepturi ale copiilor”.

Relația părinților creștini cu o astfel de lume nu se poate așeza decât pe baze antagonice, cel puțin la nivel cultural. Astfel, pledoaria episcopului Grabbe pentru segregare culturală este mai mult decât binevenită, în special în spațiul autohton unde romantismul pașoptist și imaginea roz despre școala românească au înlocuit discernământul și lucididatea. Creștinul trebuie, bineînțeles, să facă parte din lume, dar să nu-i aparțină, pentru că împărăția sa este în altă parte. Dar în ziua de astăzi această înțelepciune pare uitată. Afundarea tot mai adâncă în mlaștina modernității conține toate premisele pentru a distorsiona relația omului cu Dumnezeu și, în cele din urmă, a tulbura din rădăcini educația și creșterea copilului. Exemplele din carte despre familiile solide în lagărul comunist și destrămate în paradisul consumerist ne oferă indicii nu despre superioritatea morală a bolșevismului, cât despre subtilitatea reeducării în atmosfera aparent liberă a democrațiilor.

În acest context, un rol esențial în procesul de disoluție al familiilor și de distrugere a copiilor îl joacă, fără îndoială, școlile publice, transformate în veritabile uzine de reeducare a celor mici în spiritul nihilismului licențios.

Iar aici avertismentele episcopului Grabbe și ale Sf. Teofan Zăvorâtul, citat elogios în carte, privind grija extraordinară pe care ortodocșii trebuie să o arate pentru programa școlară, suportă o explicație suplimentară. Lumea în care cei doi prelați scriau nu era încă o lume ticăloșită complet (deși este adevărat că nici lumea în care noi ne mișcăm astăzi nu și-a dat întreagă măsură a decăderii). De atunci și până în prezent, însă, s-a produs o degradare constantă, sprijinită printr-un program sistematic de îndobitocire intelectuală și morală, documentat amplu de autori ca John Taylor Gatto sau Charlotte Isserbyt, pe care școlile de stat îl aplică mecanic. Altfel spus, dacă în urmă cu 50 sau 60 de ani nu era foarte greu să găsești o școală decentă, între timp, misiunea aceasta a devenit aproape imposibilă pentru niște părinți ortodocși. Argumentul nu stă exclusiv în decadența materiilor strict intelectuale, cu toate că dispariția abilităților de citit, socotit și scris (“cei trei R”) nu e deloc neglijabilă. Primordial este triumful instituționalizării în educație a patimilor și viciilor, războiul sistematic împotriva oricărei forme de decență și moralitate. În acest sens, instaurarea cvasiubică a educației sexuale în programa școlară, de pildă, face aproape ridicole orice eforturi ale părinților de a mai prezenta o perspectivă sănătoasă asupra a orice se predă la școală. De asemenea, apariția tot mai frecventă a unor lecții despre “drepturile copilului” creează premise solide pentru dizarmonie familială și microrevoluții. Pe lângă toate aceste grozăvii cu rezultate infernale pe termen lung (fără a mai adăuga proiectele de școlarizare obligatorii de la vârste tot mai fragede), micile intruziuni stupide ca ecologia sau lecțiile despre minorități apar ca distracții nevinovate. Practic, oricine se uită pe manualele contemporane cu greu ar putea găsi ceva serios, care să merite a fi predat sau să fie predat după canoanele actuale.

banner-articol

În aceste condiții, în care școala publică reprezintă o falangă, poate cea mai periculoasă, în războiului contra familiei, opțiunea creștinilor ar trebui serios regândită având în minte promisiunea manifestă a statului contemporan de a distruge copiii și Ortodoxia.

După cum subliniază episcopul Grabbe, iluzia libertății democratice nu trebuie să ne păcălească, deoarece nu este altceva decât un ambalaj frumos pentru un conținut toxic. Părinții nu au astăzi, de fapt, niciun cuvânt de spus asupra programei școlare, iar orice protest mai consistent, chiar și cu sprijinul majorității, se poate încheia cu acuze de discriminare sau cu interogări neplăcute. Așadar, după recomandările a tot mai mulți prelați ortodocși (vezi, de pildă, conferințele online ale Părintelui Peter Heers), după cum au descoperit suficienți părinți ortodocși și după cum putem remarca din înflorirea constantă în secolul XX a comunităților Amish, aproape singura alternativă la sistemul actual de învățământ o reprezintă mișcarea de educație acasă . Sigur că în “Educația creștin ortodoxă a copiilor” nu vom găsi recomandări explicite în această direcție, însă trebuie ținut cont atât de contextul istoric dat (mult mai prietenos cu ortodocșii), cât și de spiritul scrierii, care mi se pare că nu fac deloc hazardată o asemenea pledoarie. În fond, ceea ce ne îndeamnă, de data asta răspicat, episcopul Grabbe este de a privi școala democratică cu aceiași ochi neîncrezători cu care privim școala comunistă. Ba chiar mai suspicios, dacă este posibil, pentru că este vorba, în fond, de aceeași instituție creată să distrugă ordinea naturală a familiei. Inutil să mai precizez, cred, că abandonarea proiectului școlii publice de către ortodocși, câtă vreme acest lucru mai este posibil legal, nu înseamnă nicidecum un refuz al educației, ci tocmai o încercare de a deprinde adevărata cultură, acea “Mare Tradiție”, pe care s-a construit civilizația europeană.

Interpretată astfel, educația copiilor capătă valențe politice și poate da seama mai bine decât multe teorii alambicate pentru salvarea cetății. În fond, reforma lumii nu poate începe decât acasă, iar creșterea celor mici reprezintă un etalon nemilos pentru a vedea în ce măsură oamenii sunt dispuși să se schimbe cu adevărat. În aceeași ordine de idei, o educație de calitate presupune atât asumarea unor sacrificii personale, cât și practicarea virtuților, deoarece ar trebui să fie de acum un poncif ideea că “un copil va face întotdeauna ce face părintele și nu ce spune acesta”. Ori toate acestea nu se pot coagula decât prin atmosfera Tradiției, prin Biserică, deoarece doar acolo copilul va putea întâlni modele veritabile (“Viețile Sfinților”) și va dobândi mirosul inefabil al comunității sfinților.

Din acest punct de vedere, “Educația ortodoxă a copiilor” reprezintă un ghid inegalabil pentru toți creștinii care încearcă să iasă din gulagul soft al modernității și să facă din curățenia interioară a copiilor scopul principal al vieții lor.

FOTO: Vladimir Makovski/ The village school

Ninel Ganea

Sursa :http://www.anacronic.ro/educatia-crestin-ortodoxa-a-copiilor-in-zilele-noastre-ii-un-ghid-de-salvare-a-copiilor/

 

Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre (I) 

Cu greu ar putea fi găsit un subiect, pe cât de important, pe atât de mult ignorat de credincioșii obișnuiți, cum este cel al educației copiilor. De la proiectele comunist-utopice antice, pâna la tentativele contemporane de subversiune și demoralizare, introduse în special prin agențiile nonguvernamentale, orice tentativă de redefinire a normalității și a realității are ca punct central subminarea educației, începând, bineîneles, cu educația primilor ani. Nu fără temei, iezuiții, de pildă, și-au luat drept motto ideea că acela care controlează primii șapte ani ai copilului va decide portretul său la maturitate, la fel cum nu e întâmplător că inventatorii grădinițelor erau discipolii lui Adam Weishaupt.

Ca urmare, este întrucâtva de neînțeles că tema educației nu are o priză deosebită la public, iar mulți creștini preferă să meargă cu valul schimbărilor culturale (televizor, tabletă, telefon etc.), ce darâmă pe termen mediu casele părinților și sufletele copiilor. Pe de altă parte, aruncând o privire fugară la omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, observăm că lupta aceasta pentru desăvârșirea celor mici nu suscita un interes ieșit din comun nici măcar în vremurile de glorie ale Ortodoxiei. Ceea ce nu-l împiedica, însă, pe patriarhul Constantinopolului să discute pe larg despre ceea ce considera a fi „nu fleacuri, ci guvernarea lumii”: „Dăm bani și ne preocupăm să le asigurăm o bună educație laică, lumească și, de asemenea, să treacă cu bine prin stagiul militar. Apelăm la prieteni și alergăm încoace și încolo pentru asta, dar nu facem absolut nimic ca să-i ajutăm sa fie prețuiți și de împăratul îngerilor. Le permitem să meargă la spectacol, dar niciodată nu-i obligăm să meargă la biserică. Și, chiar dacă-i facem să vină, o dată sau de două ori, ei vin și-și pierd timpul fără niciun rost sau vin ca să se distreze, fără să înțeleagă ce se întâmplă acolo.”

Totuși, o distincție se impune în comparația dintre antici și moderni. Spre deosebire de perioada clasică, în modernitate există o contestare radicală, în fapt, o substituire a modelului paideic de educație liberală, înțeleasă explicit ca educație spre eliberarea omului de patimi. Astfel, dacă ne uităm la teoriile păgâne grecești sau la curriculumul creștin, putem sesiza fără dificultate note comune și puține diferențe (ce-i drept, unele dintre ele, importante; suficient să spunem acum, pe urmele unor teologi ca George Florovsky, că paideia ortodoxă țintea spre deșert, în timp ce paideia clasică avea ca destinație cetatea).

În epoca noastră, consensul antic s-a evaporat, fiind înlocuit de o paradigmă educațională din care referințele clasice au dispărut aproape cu totul și în care dorințele copilului devin, la propriu, în unele cazuri, literă de lege. Rezultatul nu e doar o anomie teoretică, ci anarhia culturală, politică și socială, pe care o vedem la tot pasul și care nu dă niciun semn că și-a atins potențialul distructiv. În fața acestui dezastru iminent, singura soluție pentru salvarea copiilor, respectiv a civilizației, o reprezintă repoziționarea pe modelele încercate ale Tradiției. Din această perspectivă, eseul Episcopului Grigorie Grabbe reprezintă o mică bijuterie foarte accesibilă, în care excursurile teoretice solide se îmbină suplu cu sfaturile practice, indispensabile pentru oricine încearcă să ghideze pașii celor mici spre mântuire.

George (pe numele de botez) Grabbe s-a născut la St. Petersburg, în anul 1902, într-o familie de nobili cu origini baltice, credincioasă țarului și imperiului. Bunicul său era nimeni altul decât Alexei Homiakov, poate cel mai mare teolog rus laic al secolului al XIX-lea, iar tatăl său era contele Pavel Grabbe, un aristocrat devenit martir pentru credință. Una dintre surorile sale a devenit în a doua jumătate a secolului trecut o egumenă importantă a Mânăstirii de la Lesna, singura mânăstire cu continuitate neîntreruptă din vremea țarismului și până astăzi.

Crescut într-o atmosferă profund ortodoxă, într-o lume în care încă nu era foarte dificil sa întâlnești sfinți, viitorul prelat manifesta încă din copilărie un interes special pentru credință. Scrierile sale de adolescență, făcute publice, depun mărturie pentru seriozitatea preocupărilor sale.

Prăbușirea Imperiului țarist a adus cu sine nu doar dispariția celei de-a Treia Rome, ci și un nesfârșit cortegiu de drame personale. Familia Grabbe a emigrat din Rusia la începutul anilor ’20 ai secolului trecut, odată cu prabușirea Albilor, pentru a scăpa de urgia comunistă. Deportat inițial în Grecia, în condiții inumane care au dus la moartea unei surori, viitorul episcop a emigrat mai apoi în Serbia, la Sremsky-Karlovsky, locul în care Mitropolitul Antonie Hrapovitsky punea bazele Bisericii Ruse din Exil. Grabbe și-a terminat studiile teologice la Universitatea din Belgrad, acolo unde și-a desăvârșit competențele teologice și literare, însă influența cea mai profundă asupra sa avea să ramână cea a mitropolitului Antonie, unul dintre cei mai mari făcători de sfinți ai secolului XX (este suficient să ne gândim la Sf. Ioan Maximovici, Sf. Filaret, Sf. Ilarion Troițki sau la iradierea pe care a avut-o în Serbia asupra unui sfânt ca Iustin Popovici). Cucerit de calitățile tânărului Grabbe, Mitropolitul Antonie l-a numit secretar al Cancelariei Sinodale, poziție pe care a deținut-o până în anul 1986, devenind practic principalul canonist al Bisericii Ruse din Exil.

Eseul “Educația ortodoxă a tinerilor” a apărut în anul 1960, într-o vreme în care revoluția culturală începea să se intensifice, iar fructele ei răsăreau la tot pasul, spre groaza sensibilităților premoderne sau a naivilor care așteptau izbăvirea din triumful confortului postbelic. Chiar dacă a trecut mai bine de jumătate de secol de la prima ediție, scrierea episcopului rămâne mai actuală ca niciodată, mai ales că problemele identificate nu au cunoscut nicio ameliorare, ba chiar s-au amplificat la proporții pe care un creștin crescut la școala Filocaliei le-ar fi putut, de altfel, anticipa. Și asta pentru că, așa cum surprinde perfect autorul, schimbarea teoriilor despre educație, trecerea de la modelul creștin la un model freudian, nu avea cum să rămână fără urmări nefaste.

Grabbe îl identifică pe Sigmund Freud drept unul dintre responsabilii semnificativi ai degringoladei. Și, într-adevăr, în anii de după război, voga psihanalizei nu dădea semne că ar putea cunoaște vreo epuizare. De atunci, modele s-au mai schimbat, însă doar în aparență. Pentru că nucleul dur, ceea ce rămâne, când toate zorzoanele psihanalizei sunt date la o parte, este, fără îndoială, de neatacat pentru toată modernitatea.

Ideea, de pildă, că educația copiilor trebuie administrată în afara contextului religios reprezintă o axiomă atât a psihanalizei cât și a celorlalte teorii moderne, care îi sunt mai mult sau mai puțin tributare. Pentru Freud, dar nu numai, relația copilului sau a omului cu Dumnezeu semnifică o patologie, și nu o normalitate. “(…)religia este compatibilă cu o nevroză infantilă, și (…) umanitatea va depăși această fază nevrotică, așa cum mulți copii, crescând, își depășesc nevroza, întru totul similară”, scria patriarhul psihanalizei în “Moise și monoteismul”. De aici se nasc deosebiri uriașe de abordare și se cască diferența între două lumi. Dar nu se rezumă doar la atât. Pledoaria pentru urmărirea necenzurată a plăcerilor, satisfacerea instinctelor celor mai de jos, în absența cărora ar apărea nevrozele, inversarea raportului între procreere și activitate sexuală, reprezintă doar câteva dintre contribuțiile semnificative ale lui Freud la bagajul de înțelepciune contemporan. Din acest punct de vedere, după cum remarcă episcopul, este firească și necesară recomandarea de către psihanaliști a educației sexuale de la vârste cât mai fragede. Chiar dacă este adevărat că promotorii coruperii copiilor nu și-au extras argumentele doar din panoplia freudiană, contribuția maestrului vienez la pansexualismul contemporan, declinat în special prin arta secolului XX, rămâne greu de egalat. Așadar, departe de a constitui o relicvă numai bună de pus în insectarul ideilor datate, psihanaliza este în continuare o formă mentală cuceritoare. Iar această atracție, după cum admite chiar episcopul Grabbe, dar și cercetători mai recenți ca Jean-Claude Larchet, provine și din faptul că psihanaliza descrie realist o parte din viața interioară a omului căzut.

În aceeași ordine de idei, ceea ce se poate constata cu ușurință în majoritatea teoriilor contemporane cu ștaif despre educație este absența oricărui referențial creștin ortodox. Ba mai mult, când nu apar influențe New Age din ce în ce mai subtile și invazive, noțiunea unui Creator al lumii este complet eludată. Nu este de mirare atunci că pledoariile pentru morală nu își mai găsesc locul, că se creează distanțe tot mai mari între generații, că din ce în ce mai mulți copii devin, practic, cobai pentru experimente sociale, derulate prin intermediul școlilor publice, șamd.

Meritul fundamental ale cărții este de a arăta cât de importante sunt presupozițiile antropologice pentru educație și, nu în ultimă instanță, pentru felul în care arată lumea. Privită astfel, insistența ortodoxă pentru cultivarea virtuților și abolirea patimilor depășește categoriile pisălogelii pietiste, devenind, în fapt, singura cale, sub speciae aeternitatis, pentru dobândirea mântuirii, iar în ordine lumească, pentru dobândirea păcii interioare. În aceeași ordine de idei, reamintirea adevărului capital că suntem creați „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu ”surprinde atât firea naturii umane, cât și telosul ei. Pe cale de consecință, singura grijă cu adevărat importantă pentru părinți o reprezintă pregătirea copiilor pentru împărăția lui Dumnezeu, după cum amintește și mottoul Sf. Ioan Gură de Aur. Practic, acesta este standardul după care trebuie ghidată întreaga viață a familiei și borna fixă prin care este depășit relativismul presant al epocii sau asurzitoarele teorii la modă.

Ninel Ganea

Prima parte din prefața volumului Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre. Volumul conține alături de eseul episcopului Grabbe, un fragment despre educația creștină din Calea spre mântuire a Sf. Teofan Zăvorâtul, Cuvântarea către tineri despre dreapta folosire a literaturii grecești a Sf. Vasile cel Mare și un fragment din Discursul funerar despre Marele Sfant Vasile, episcop al Cezareei din Cappadocia al Sf Grigore din Nazianz, texte care dau consistență unui demers editorial intitulat Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre, ce va apărea pe 1 noiembrie la Editura Anacronic.

Pentru comenzi intrati aici http://magazin.anacronic.ro/

Sursă: http://www.anacronic.ro/educatia-crestin-ortodoxa-a-copiilor-in-zilele-noastre/

Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al școlarizării obligatorii.

coperta1

Fragment din cartea Cum suntem imbecilizați. Programa ascunsă a școlarizării obligatorii de John Taylor Gatto, cea mai cunoscută și radicală critică a sistemului public de școlarizare. Însuși Gatto evită termenul de educație atunci când vorbește de școală, pentru simplul fapt ca “instituția școlii școlește foarte bine, dar nu educă– acesta este un aspect intrinsec al însuși felului în care a fost concepută.” Volumul urmează să apară pe 1 noiembrie la Editura Anacronic in traducerea Mariei Comănescu, cu o prefață de Mihai-Vladimir Topan.

Pentru a comanda acest volum intrati aici http://magazin.anacronic.ro/

Trăim vremuri de mare criză în școli, care este legată de o și mai mare criză socială. Națiunea noastră se clasează ultima din nouăsprezece națiuni industriale în ce privește cititul, scrisul și socotitul. Ultima! Economia de narcotice a lumii se sprijină pe consumul acestei mărfi; dacă nu am cumpăra atâtea visuri din prafuri, toată afacerea s-ar prăbuși – iar școlile reprezintă o importantă piață de desfacere. Rata noastră de sinucideri printre adolescenți este cea mai înaltă din lume, iar copiii sinucigași sunt în cea mai mare parte bogați, nu săraci. În Manhattan, șaptezeci la sută din căsătoriile recente nu rezistă mai mult de cinci ani. Așadar, cu siguranță, ceva nu este în regulă.

Această criză de proporții din școlile noastre, ai cărei martori suntem, se află în strânsă legătură cu o și mai mare criză socială în comunitate. Pare că ne-am pierdut identitatea. Fără precedent, copii și oameni bătrâni sunt înțărcuiți și închiși în afara oricăror afaceri ale lumii: nimeni nu mai vorbește cu ei, iar o comunitate lipsită de copii și de bătrâni care să participe la viața de zi cu zi nu are viitor și nici trecut, ci numai un prezent continuu. De fapt, însuși cuvântul „comunitate” abia dacă se mai potrivește modului în care interacționăm unii cu alții. Trăim în rețele, nu în comunități și toată lumea pe care o cunosc este singură din cauza asta. Școala joacă un rol principal în această tragedie, așa cum joacă un rol principal și în prăpastia care se cască, din ce în ce mai mare, între clasele sociale. Folosindu-ne de școală ca de un mecanism de sortare, pare că ne-am apucat să dezvoltăm un sistem de castă, plin de paria care umblă pe la metrou, cerșind, și care dorm pe străzi.

În cei treizeci de ani ai mei de predat, am observat un fenomen fascinant: școala și învățământul devin tot mai irelevante pentru marile întreprinderi ale planetei. Nimeni nu mai crede faptul că oamenii de știință sunt pregătiți în cadrul orelor de științe, sau că politicienii sunt pregătiți în cadrul orelor de cultură civică, sau că poeții sunt pregătiți în cadrul celor de engleză. Adevărul este că școlile nu mai învață nimic, în afară de cum să te supui ordinelor. Aici este un mare mister pentru mine, fiindcă mii de persoane omenoase, afectuoase, lucrează în școli ca profesori, ca asistenți și ca administratori, însă logica abstractă a instituției depășește totuși contribuțiile lor personale. Cu toate că profesorilor le pasă cu adevărat și își dau toată, toată silința, instituția este psihopatică – nu are conștiință. Ea sună dintr-un clopoțel și tânărul care era adâncit în scrisul unei poezii trebuie să închidă caietul și să se mute într-o altă celulă, unde trebuie să memoreze faptul că omul și maimuța se trag din același strămoș.

II

Tipul de școală obligatorie pe care îl avem este o invenție a statului Massachussets din jurul anului 1850. A întâmpinat rezistența – uneori armată – a aproximativ optzeci la sută din populația Massachussetsului, cu un ultim avanpost în Barnstable, pe Cape Cod, unde nu și-au predat copiii pâna în anii 1880, când locul a fost ocupat de armată, iar copiii au trebuit să mărșăluiască, sub pază, spre școală.

Acum, iată o idee ciudată care ar merita cântărită: biroul senatorului Ted Kennedy a emis, nu cu mult timp în urmă, un document care susține că rata alfabetizării înainte de învățământul obligatoriu era de nouăzeci și opt la sută, iar după apariția acestuia procentele nu au mai depășit niciodată nouăzeci și unu la sută, valabil și pentru 1990.

Și încă un lucru ciudat, asupra căruia merită reflectat: mișcarea de homeschooling a crescut încet, încet, până într-acolo că un milion și jumătate de tineri sunt educați în totalitate de către părinții lor; luna trecută, presa despre educație a comunicat niște știri extraordinare, cum că grație capacității lor de a gândi, copiii educați acasă par să fie cu cinci sau chiar zece ani mai avansați decât colegii lor cu pregătire formală.

III

Nu cred că o să scăpăm de școli prea curând, în orice caz nu în timpul vieții mele, dar dacă vrem să schimbăm ceea ce se transformă cu repeziciune într-un dezastru al ignoranței, trebuie să înțelegem faptul că instituția școlii „școlește” foarte bine, dar nu „educă” – acesta este un aspect intrinsec al însuși felului în care a fost concepută. Nu-i vina profesorilor ori a faptului că se cheltuie prea puțini bani. E pur și simplu imposibil ca educația și școala să fie același lucru.

Școlile au fost concepute de Horace Mann, de Sears și Harper de la Universitatea din Chicago, de Thorndyke de la Colegiul pentru Profesori al Universității Columbia și de alții în așa fel încât să fie instrumente pentru o conducere științifică a maselor. S-a intenționat ca școlile să producă, prin aplicarea de șabloane, ființe umane șablon, al căror comportament să fie previzibil și controlabil.

Și, într-o mare măsură, școlile chiar reușesc acest lucru, însă într-o ordine națională tot mai dezintegrată, într-o ordine națională unde oamenii „de succes” sunt numai cei care sunt independenți, au încredere în propriile lor puteri, sunt siguri pe sine și individualiști (deoarce viața de comunitate care îi protejează pe cei dependenți și pe cei slabi a murit și nu au mai rămas decât rețelele), produsele școlii sunt, după cum am spus, irelevante. Oamenii bine-școliți sunt irelevanți. Pot foarte bine să vândă folii și rame de ras, să învârtă hârtii și să vorbească la telefon, sau să stea absenți în fața vreunui ecran scânteietor de computer, dar, ca ființe umane, nu-s de niciun folos. De niciun folos altora și de niciun folos lor înșile.

Nefericirea cotidiană care ne înconjoară cred că este cauzată în mare măsură, așa cum a spus Paul Goodman acum treizeci de ani, de faptul că îi obligăm pe copii să crească mari într-un mod absurd. Orice reformă a învățământului trebuie să se lupte cu absurditățile lui. Este absurd și contra vieții să faci parte dintr-un sistem care te silește să stai închis cu oameni de exact aceeași vârstă și același statut social. Un astfel de sistem te rupe efectiv de imensa diversitate a vieții și de sinergia variațiunilor; cu adevărat, te rupe de propriul trecut și viitor, ferecându-te într-un prezent continuu, la fel cum face și televizorul.

Este absurd și contra vieții să te muți din celulă în celulă la sunetul gongului, în fiecare zi a tinereții tale firești, într-o instituție care nu-ți acordă niciun fel de intimitate, ci te urmărește chiar și în refugiul propriei tale case, pretinzându-ți să-i faci „tema pentru acasă”.

„Cum vor învăța să citească?” mă întrebați, iar răspunsul meu este „Amintiți-vă lecția de la Massachusetts”. Atunci când copiilor li se oferă vieți complete în loc de unele sortate pe bază de vârstă în blocuri de celule, ei învață cu ușurință să citească, să scrie și să socotească dacă toate aceste lucruri au sens în tipul de viață care se desfășoară în jurul lor.

Dar nu uitați faptul că în Statele Unite aproape nimeni dintre cei care știu să citească, să scrie ori să scocotească nu este prea respectat. Noi suntem o țară de vorbitori; cel mai mult îi plătim pe vorbitori, cel mai mult îi admirăm pe vorbitori și astfel, copiii noștri vorbesc fără întrerupere, imitând modelul persoanelor publice de la televizor și pe profesorii de școală. Este foarte greu să mai predai chestiunile de „bază”, pentru că ele, de fapt, nu mai sunt de bază pentru societatea pe care ne-am construit-o.

IV

Două instituții controlează, în momentul de față, viețile copiilor noștri: televizorul și școala, în această ordine. Ambele reduc lumea reală a înțelepciunii, a curajului, a cumpătării și a dreptății la o abstracțiune continuă și fără sfârșit. Secolele trecute, perioadele copilăriei și adolescenței ar fi fost ocupate de muncă reală, de acte de caritate reale, de aventuri reale și de căutarea realistă a unor mentori care să te poată învăța ceea ce îți doreai cu adevărat să cunoști. Mult timp și-l petreceau cu preocupări legate de comunitate, exersând dragostea, întâlnindu-se și studiind toate nivelurile comunității, învățând să-și construiască propriul cămin și zeci de alte îndatoriri necesare procesului de transformare într-un bărbat desăvârșit ori o femeie desăvârșită.

Dar iată, în continuare, calculul timpului pe care îl au la dispoziție copiii pe care îi învăț eu:

Din cele 168 de ore ale săptămânii, copiii mei dorm 56. Le rămân 112 ore în care să-și modeleze o personalitate.

Conform rapoartelor recente, copiii se uită la televizor 55 de ore pe săptămână. Așadar, rămân cu 57 de ore pe săptămână în care să se maturizeze.

Copiii mei petrec 30 de ore pe săptămână la școală, le trebuie aproximativ opt ore ca să se pregătească și să meargă la școală și înapoi și petrec undeva pe la șapte ore pe săptămână să facă teme pentru acasă – în total 45 de ore. În acest interval ei sunt sub supraveghere constantă. Nu au timpul ori spațiul lor privat și sunt puși la punct imediat în caz că încearcă să-și afirme individualitatea în felul în care folosesc timpul sau spațiul. Le rămân 12 ore pe săptămână în care să-și creeze o conștiință proprie. Copiii mei mai și mănâncă, bineînțeles, iar asta le ia din timp – nu prea mult, fiindcă au pierdut tradiția cinei în familie – însă dacă acordăm trei ore pe săptămână pentru mesele de seară, ajungem la o cantitate netă de nouă ore pe săptămână de timp personal pentru fiecare copil.

Nu este suficient timp, nu-i așa? Pe cât copilul este mai bogat, desigur că pe atât se uită mai puțin la televizor, dar timpul copilului bogat este ocupat cu activități la fel de limitate, numai că dintr-o gamă mai largă de distracții comerciale ori cu alocarea inevitabilă de serii întregi de lecții private în domenii pe care el sau ea rareori le-ar alege.

Dar aceste activități nu reprezintă decât un mod mai mascat de a crea ființe umane dependente, incapabile să-și umple propriul timp, incapabile să-și inițieze un curs al vieții bine definit, care să confere substanță și plăcere existenței lor. Această dependență, împreună cu lipsa unui țel, reprezintă o boală națională, iar părerea mea este că școala, televizorul și lecțiile joacă un rol important în acest sens.

Să ne gândim la fenomenele care ne ucid ca națiune: narcoticele, competițiile prostești, sexul recreativ, pornografia violenței, jocurile de noroc și alcoolul – și cea mai rea pornografie dintre toate: vieți întregi închinate achiziționării de lucruri, acumularea ca filosofie. Toate acestea sunt slăbiciuni ale celor cu personalități dependente, iar asta e ceea ce produce în mod inevitabil tipul nostru de școală.

V

Aș dori să vă descriu efectele care se răsfrâng asupra copiilor noștri prin faptul că le luăm tot timpul – timp de care au nevoie ca să se maturizeze – și îi obigăm să și-l petreacă în abstracțiuni. Este necesar să auziți aceste lucruri, fiindcă orice tip de reformă care nu vizează în mod direct aceste patologii caracteristice nu va fi nimic mai mult decât o fațadă.

1. Copiii pe care îi învăț nu au niciun interes pentru lumea adulților. Acest lucru sfidează o experiență de mii de ani, în care preocuparea principală a tinerilor era să studieze atent fiecare mișcare a oamenilor mari. Dar nimeni nu-și mai dorește în ziua de azi ca cei mici să crească mari, în niciun caz înșiși copiii – și cine-i poate învinovăți? Jucăriile suntem noi.

2. Copiii pe care îi învăț nu au aproape niciun sentiment de curiozitate, iar rarele dăți când îl au, el este tranzitoriu. Nu se pot concentra prea mult timp, nici măcar asupra lucrurilor pe care le fac de bună-voie. Vedeți legătura dintre clopoțeii care sună-ntruna ca să schimbe activitățile și acest fenomen al atenției evanescente?

3. Copiii pe care îi învăț au un simț subdezvoltat al viitorului, al modului în care mâine este inextricabil legat de azi. Așa cum am mai spus, ei trăiesc într-un prezent continuu: momentul precis în care se află reprezintă granița conștiintei lor.

4. Copiii pe care îi învăț sunt anistorici: n-au nici cea mai vagă idee despre cum trecutul le-a predestinat propriul prezent, cum le limitează alegerile și le modelează valorile și viața.

5. Copiii pe care îi învăț sunt cruzi unul cu altul; le lipsește compasiunea pentru necazul altuia; își bat joc de neputințele celorlalți; îi disprețuiesc pe oamenii la care se vede prea clar că au nevoie de ajutor.

6. Copiii pe care îi învăț se simt stânjeniți în fața raporturilor intime ori a candorii. Ei se simt depășiți de situație când au de-a face cu o intimitate autentică, din cauza unui vechi obicei pe care l-au deprins, acela de a ascunde o personalitate secretă în adâncul unei alte personalități exterioare pe care și-au dezvoltat-o din frânturi și bucățele artificiale de comportamente împrumutate de la televizor, sau pe care au dobândit-o ca să-i manipuleze pe profesori. Deoarece nu sunt ceea ce se prezintă a fi, ei nu reușesc să se ascundă prea bine în cadrul raporturilor intime, așa că relațiile intime trebuie evitate.

7. Copiii pe care îi învăț sunt materialiști, urmând exemplul profesorilor de școală care, în mod materialist, „notează totul” și al mentorilor de la televizor, care pun la vânzare absolut tot ce există în lume.

8. Copiii pe care îi învăț sunt dependenți, pasivi și sfioși în fața noilor provocări. Această sfială este de multe ori mascată de o bravură de suprafață sau de supărare, ori de agresivitate, dar sub toate acestea se ascunde o deșertăciune lipsită de curaj.

Și aș putea continua lista și cu alte aspecte cu care o reformă a învățământului va avea de furcă, dacă se pune problema să oprim acest declin al nostru național, însă până acum cred ca v-ați făcut o idee despre teza mea, chiar dacă sunteți sau nu de acord cu ea. Ori școala a dat naștere acestor patologii, ori televizorul a făcut-o, ori amândouă. Totul se reduce la o simplă problemă de matematică: timpul copiilor se împarte în întregime între școală și televizor. Pur și simplu nu mai există alte perioade semnificative de timp în experiența copiilor noștri ca să poată fi alte cauze serioase.

Sursa:http://www.anacronic.ro/scoala-psihopatica/

Distracția care a ucis educația

tv-vs-books-mic2

Nu cu foarte mult timp în urmă un filosof pop al țării noastre recomanda ca în fiecare cătun din România să fie trimis un calculator de către guvern pentru ca elevii să intre în contact cu tehnologia, să-și desăvârșească educația și să contribuie la progresul patriei. Acest lucru s-a întâmplat astăzi, chiar dacă fără ajutorul statului. În zilele noastre nu cred să mai existe un școlar care să nu beneficieze de un calculator, fie el încorporat în telefon sau tabletă. Doar că, în loc să aducă vreun beneficiu în desăvârșirea copiilor, noua tehnologie i-a familiarizat rapid cu pornografia, jocurile violente, rețelele sociale și obscenități.

Într-un sat unde ajung destul de des am putut observa cum străzile, altădată populate cu copii, au devenit treptat goale. Un băiețel stingher mi-a explicat că toți prietenii lui stau în casă cu telefoanele. Ceea ce făcea și el, de regulă, după cum mi-a mărturisit fără remușcări.

Eșecul predictibil al strategiei de informatizare a copiilor și educației, nu a stăvilit entuziasmul pentru adoptarea rapidă a tehnologiei. Cursurile la facultăți au suporturi video, power pointul ține loc de explicații, mailurile și grupurile pe rețele au înlocuit întâlnirile personale, iar elevii și studenții devin din ce în mai slab pregătiți.

Un profesor de la o facultate bucureșteană îmi povestea amar că până mai anul trecut, nu era nevoit să ia măsuri drastice pentru a impune disciplina în cadrul cursului și seminarului pe care le ținea. Astăzi, însă, spune el, elevii își folosesc telefoanele dezinvolți în timpul orelor și se simt ultragiați când cineva le interzice asta. Mai mult, nici ședințele de catedră nu sunt scutite de prezența tehnologiei, iar atenția se destramă înainte de a începe orice discuție.

Pentru cine citește o carte ca “Distracția care ne omoară”, de Neil Postman, toate aceste lucruri nu sunt nici pe departe ieșite din comun. Postman vorbește în excelentul său volum despre efectele televiziunii, dar concluziile sale se aplică poate chiar mai bine la noile media care au invadat lumea. Ideea de bază a lui Postman este că tehnologia nu este nici pe departe neutră, ci vine inevitabil cu un set de presupoziții despre lume, despre om, etc. Iar presupozițiile își spun întotdeauna cuvântul indifirent de durată.

banner-distractia

“A nu fi conștient că o tehnologie vine la pachet cu un program de schimbări sociale, a susține că tehnologia este neutră, a presupune că tehnologia este prietena culturii, sunt, în zilele noastre, nici mai mult, nici mai puțin decât mostre de prostie”. Chiar dacă aceste presupoziții nu sunt întotdeauna ușor de identificat, consecințele lor ar trebui să fie decelate de oricine încearcă să își păstreze normalitatea.

Ca să rămânem strict la domeniul educației și la interacțiunea dintre tehnologie și educație, iată cam cum vede Postman rolul ideilor subiacente în pledoaria pentru o lume digitală: “Cercetând literatura educațională, veți găsi uneori afirmația că copiii vor învăța cel mai bine atunci când sunt interesați de ceea ce învață. Veți găsi afirmația – Plato și Dewey au subliniat-o – că rațiunea este cultivată cel mai bine atunci când este înrădăcinată într-o bază emoțională solidă. Veți găsi și afirmația că învățătura este înlesnită atunci când profesorul este iubitor și blând. Dar nimeni nu a spus sau insinuat vreodată că învățătura de bază se poate dobândi efectiv, durabil și real atunci când educația este divertisment. Filosofii educației au plecat de la premisa că procesul de culturalizare este unul dificil, pentru că implică în mod necesar impunerea anumitor constrângeri”. Or, dacă este ceva de care părinții și educatorii emancipați refuză să audă astăzi este constrângerea sub orice formă a celor mici. Iar în acest context prezența televiziunii și a calculatorului le vine ca o justificare mănușă, deoarece îi scapă de responsabilitate, le oferă spațiu de mișcare și le calmează conștiința că au făcut ceea ce trebuia pentru copilul lor. În fond, doar asta spun într-o formă sau alta toate teoriile de parenting contemporane…

Contraargumentul previzibil la o astfel de interpretare a tehnologiei țintește ubicuitatea digitalului și imposibilitatea practică de a scăpa de sub domnia tehnologică. În fond, chiar și articolul acesta este scris la un calculator, urcat pe un blog, diseminat pe o rețea socială șamd. Nu am să contest acest lucru. Însă, rezolvarea problemei, pe care Postman o lasă, deloc neîntâmplător în suspsans, nu constă în a arunca televizorul și calculatorul pe geam, ci a trece la o filozofie și o viață care să facă astfel de practici futile. Într-o casă în care oamenii citesc, televizorul e inutil. Într-o casă în care oamenii petrec timp împreună, telefoanele sunt accesorii. Într-o casă în care oamenii se roagă, calculatorul va fi doar un instrument printre altele. Toate acestea pot părea idealiste și sunt într-o oarecare măsură, dar ele trebuie însoțite și de înțelegerea faptului că anumite tentații și tehnologii sunt mult prea puternice pentru om, iar costurile nu sunt deloc neglijabile. Ca să reluăm un exemplu al filosofului libertarian David Friedman, el argumenta convingător, în opinia mea, că nu-și cumpără mașină, chiar dacă l-ar ajuta pe o vreme ploioasă, deoarece ar fi tentat să o folosească apoi și în restul timpului, și astfel nu ar mai face niciun fel de mișcare. Potrivit lui Friedman, adevărata raționalitate umană presupune tocmai a ține seama de limitele sale, ceea ce, în trecăt fie spus, foarte puțini dintre noi reușim.

Așadar, soluția în fața asaltului tehnologic nu este deloc simplă, în special pentru că presupune o renunțare la confort și o reorientare existențială de amploare, în condițiile date. Nu puțini, de altfel, sunt cei care vorbesc despre anxietatea provocată de despărțirea de televizor. Dar asta nu înseamnă că oamenii sunt condamnați irevocabil la videodrom.

Ninel Ganea

Membru asociat al Institului Ludwig von Mises România, a studiat filozofia la Universitatea Bucureşti şi ştiintele politice la SNSPA. Fost jurnalist, el a scris în ultimii ani pentru portalul Karamazov (www.karamazov.ro),

Publicat inițial pe Karamazov.

Sursa:http://www.anacronic.ro/distractia-care-a-ucis-educatia/

Ungerea la Sfantul Maslu

sf-_maslu1

In Taina Maslului se impartaseste bolnavului, in chip nevazut, harul tamaduirii trupesti, al intaririi sufletesti si al iertarii de pacate, prin ungerea cu untdelemn sfintit, insotita de rugaciunile preotilor. Maslul poate fi administrat oricand solicita credinciosii. De regula, se obisnuieste sa se faca in zilele de luni, miercuri si vineri.

O referinta directa despre aceasta taina avem in epistola Sfantului Iacob V, 14-15 „De este cineva bolnav, sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn in numele Domnului. Si rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si-l va ridica pe el Domnul, iar de va fi facut pacate se vor ierta lui”.

Taina Maslului poate fi administrata oricarui bolnav in vederea vindecarii, in orice caz de suferinta si la orice varsta. Ea nu este o pregatire pentru moarte si nici nu se da o singura data in ultimle clipe ale vietii, asa cum se practica in Biserica Romano-Catolica.

Savarsitor in Taina Maslului este soborul (cel putin doi preoti). In Biserica Romano-Catolica, ritualul ungerii este efectuat de preot, iar sfintirea untdelemnului este rezervata doar episcopului.

Beneficiarul Tainei Maslului trebuie sa fie indepartat de exagerata impresie ca orice boala este o consecinta a pacatului. Daca ramane la aceasta impresie se poate simti indreptatit sa evite a cere savarsirea ei, stiindu-se spovedit si impartasit.

De cate ori trebuie sa se faca ungerea?

 In vechime, inainte ca slujba undelemnului sa evolueze la randuiala largita din zilele noastre, se pare ca se savarsea o singura ungere, dupa rugaciunile de sfintire. In zilele noastre se obisnuieste sa se faca de sapte ori. Probabil s-a tinut seama ca e nevoie nu numai sa fie chemati multi preoti sa savarseasca Taina, ci si multi sa-l unga pe cel bolnav („… ungandu-l pe acesta cu untdelemn”, Iacob 5, 14)

Locurile in care trebuie sa fie uns bolnavul

Codexul Barberin aminteste de trei madulare: fruntea, urechile si mainile. Sfantul Simeon al Tesalonicului precizeaza ca puncte de ungere fruntea, fata si mainile. Alte manuscrise mentioneaza fruntea, barba, obrajii si mainile. Astazi, exista practica de a unge fata si mainile.

Se unge numai cel bolnav sau toti participantii la Sfantul Maslu?

In cea mai veche perioada, cand randuiala Sfantului Maslu se oficia unita cu Liturghia, aproape toate manuscrisele prescriu ungerea intregii case. Se ungeau usile, peretii, rostindu-se „Binecuvantarea Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, asupra casei acesteia, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.”

Intrucat prin Taina Sfantului Maslu se dobandeste nu numai tamaduire de bolile trupului, ci si iertarea pacatelor, se poate face maslu nu numai pentru cei bolnavi, ci si pentru cei sanatosi si nu numai o singura data, ci de mai multe ori.

In vechime, cel uns la aceasta taina, era sters sau spalat in locurile in care s-a facut ungerea. In cazul in care era sters, bucatile folosite pentru stergere erau arse.

Untdelemnul ramas de la Sfantul Maslu se poate pune in candela, fie in casa, fie la biserica.

Adrian Cocosila

Sursă: Ungerea la Sfantul Maslu

Taina Sfantului Maslului

pangarati_slujbe_10_0

Definitia si scopul principal al Tainei

In Taina Maslului se impartaseste credinciosului bolnav in chip nevazut harul tamaduirii sau usurarea durerii trupesti, al intaririi sufletesti si al iertarii de pacatele ramase dupa marturisire, prin ungerea cu untdelemn sfintit, insotita de rugaciunile preotilor. Practicarea ei in timpul apostolilor, deci provenirea ei prin apostoli de la Hristos insusi, e atestata in Epistola lui Iacob: „De este cineva bolnav, sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn in numele Domnului. Si rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si-l va ridica pe el Domnul, iar de va fi facut pacate se vor ierta lui” (5,15).

Una dintre cauzele principale ale deprimarii si descurajarii omului este boala. Si de multe ori nici boala, nici deprimarea nu pot fi invinse numai cu mijloace omenesti. Bolnavul credincios e chinuit si de constiinta ca boala lui are cauza si in unele pacate pe care nu le-a putut marturisi, sau ca eventual va muri fara iertarea acestor pacate. Si cine nu trece in viata lui prin boala si prin aceste deprimari si ingrijorari, care-i maresc suferinta? Ele intra in componenta existentei omenesti. E posibil sa credem ca Dumnezeu nu S-a gandit si la un ajutor dat omului in aceste situatii de boala si de slabire sufleteasca? Taina aceasta arata ca Dumnezeu isi manifesta mila Lui si fata de cei suferinzi care-si pun nadejdea in El, care apeleaza la El cand ajung in aceste situatii. De aceea, in toate rugaciunile Maslului se apeleaza mai ales la mila lui Dumnezeu, iar Dumnezeu apare in aceasta Taina lucrand ca „Doftorul” plin de mila. in pripeala cantarii lui Arsenie, de la sfintirea untului de lemn cu care se unge bolnavul, pripeala ce se repeta dupa fiecare tropar, se cere: „Stapane Hristoase, Milostive, miluieste pe robul tau”. Iar in podobia glasului IV se cere: „Doftorul si ajutatorul celor ce sunt intru dureri… daruieste tamaduire neputinciosului robului Tau, Milostive, miluieste pe cel ce mult a gresit si-l mantuieste de pacate”.

Uneori harul lui Dumnezeu lucreaza mai mult sau mai putin direct asupra trupului, vindecandu-l, desi, chiar si in acest caz, se produc si intarirea sufleteasca, si iertarea pacatelor celui bolnav. Alteori, vindecarea se produce mai mult prin intarirea puterilor sufletesti; iar alteori, prin iertarea pacatelor nemarturisite, intrucat aceasta intareste sufletul si, prin suflet, si trupul. Dar prin harul acestei Taine se da in mod principal vindecarea trupului. Numai cand este randuit ca bolnavul sa moara, nu se produce acest efect principal, ci numai celelalte.

 Taina aceasta poate fi socotita, prin excelenta, Taina a trupului, sau Taina randuita pentru insanatosirea trupului. Prin ea se pune in relief valoarea pozitiva acordata de Dumnezeu trupului omenesc, ca Unul care insusi a luat trup si il tine in veci, ne mantuieste prin el, impartasindu-ne viata dumnezeiasca.

In rugaciunea citita dupa al doilea Apostol si a doua Evanghelie se cere lui Hristos insanatosirea bolnavului, pe baza faptului ca El S-a intrupat si „S-a zidit (creat) pentru zidirea Sa”, aratand vointa Lui de a mantui trupul si de a-l inalta in imparatia lui Dumnezeu, de a face din trupuri un mijloc de comunicare vesnica intre Dumnezeu si oameni.

De aceea, tot in aceeasi rugaciune se cere salasluirea Duhului Sfant in cel bolnav, potrivit cuvantului Sfantului Apostol Pavel (1 Cor. 6, 19; 3, 16-17). „Cauta dintru inaltimea Ta cea sfanta, mantuindu-ne pe noi pacatosii si nevrednicii robii Tai, cu darul Sfantului Duh, in ceasul acesta, si-l salasluieste pe dansul intru robul Tau (IV)”. Duhul Sfant e inchipuit si comunicat prin untdelemnul sfintit chiar in timpul acestei Taine de catre preoti, untdelemn cu care se unge bolnavul.

Taina Maslului – Scopurile secundare

Existenta omului este nespus de complexa. E imposibil de separat intre trup si suflet atata timp cat omul traieste, deci intre lucrarea harului asupra trupului si asupra sufletului. Insasi vindecarea trupului e simtita de bolnav ca un har dat lui ca persoana umana integrala. Trupul e plin de energiile sufletului; prin el lucreaza sufletul; fara el sufletul nu poate lucra. De aceea harul nu lucreaza asupra trupului fara sa lucreze si asupra sufletului. Asupra sufletului lucreaza, insa, intarindu-l si curatindu-l de pacate si linistindu-i prin aceasta constiinta, ceea ce are un efect intaritor si asupra trupului, ca sa-l faca un instrument al lucrarii bune a sufletului si ca sa intareasca si sufletul.

De aceea in rugaciunile Tainei se cer impreuna: tamaduirea trupului, iertarea de pacate si curatirea sufletului de pacate. Salasluirea Duhului are mai ales scopul curatirii de pacate si al tamaduirii de patimi si al ridicarii omului la o viata de sfintenie, de slujire curata a lui Dumnezeu. intrucat pacatul este o boala a sufletului mai ales cand s-a indesit in patimi, si ca atare e si o cauza a bolii trupului, Maslul este socotit atat ca o tamaduire a trupului, cat si a sufletului, si Dumnezeu e numit „Doftorul sufletelor si al trupurilor”. El e socotit necesar si pentru vindecarea patimilor, intrucat, chiar daca pacatele care au provenit din ele, sau le-au produs pe ele, au fost marturisite, ele nu se pot tamadui asa de usor si e imposibil ca sa nu tasneasca din ele fapte pacatoase aproape continuu.

Insistenta cu care se cere, cu mult mai mult decat in Taina Pocaintei, tamaduirea bolnavului de patimile sufletesti odata cu tamaduirea trupului, ne da sa intelegem ca mai ales la aceste radacini ale pacatelor se refera Taina Maslului, caci la aceasta faza progresata a slabiciunilor pacatoase ale omului, provenita din nesocotirea Tainei Pocaintei si a conlucrarii sale cu harul Botezului si al Mirungerii, se reduce de fapt pacatosenia. Spovedania anterioara Maslului a adus bolnavului iertare de pacatele marturisite, dar el n-a avut timp sa topeasca, prin conlucrare cu harul redobandit, slabiciunile pacatoase, hranite printr-o obisnuinta indelungata cu pacatul, slabiciuni care explica adeseori si boala trupului. Sau, poate, bolnavul n-a putut descrie in mod corespunzator aceste slabiciuni, care se pierd adeseori in ceata indefinitului.

Pe langa aceea, pe cat de imposibil este sa se separe intre trup si suflet, tot pe atat de imposibil este sa se separe intre omul total si influenta fenomenelor vazute si a fortelor rele nevazute asupra lui. Eliberarea de influentele vazute se face si prin intarirea simturilor trupului cu harul Sfantului Duh, a carui introducere in ele se face prin ungerea lor cu untdelemnul sfintit. Prin aceasta simturile sunt curatite, sfintite, intarite in ele insesi impotriva ispitelor ce vin de la lucrurile din afara si de la fortele rele nevazute prin mijlocirea lor.

Astfel, in rugaciunile Maslului in care se cer deodata tamaduirea trupului, iertareade pacate si tamaduirea de patimi, eliberarea simturilor de influentele rele si ungarea vrajmasului, toate acestea se cer pentru ca bolnavul, devenit sanatos trupeste si sufleteste, sa poata trai o viata curata, inchinata slujirii lui Dumnezeu, ceasta arata ca Taina Maslului nu e pentru moarte ca in Catolicism, ci pentru o viata intru sanatate si curatie.

Lucrarea Sfantului Duh in om, care e ceruta si acordata prin Taina Maslului, nu s-ar putea efectua insa fara o deschidere a sufletului bolnavului, prin credinta si cainta. Poate mira faptul ca bolnavului care primeste aceasta Taina nu i se cere o marturisire de credinta ca la Botez, unit cu Mirungerea, si ca la Euharistie, o marturisire a pacatelor unite cu marturisirea credintei, ca in Taina Pocaintei; dar preotii au temeiul sa o considere data, asa cum considera episcopul marturisirea de credinta data de cel ce se hirotoneste intru diacon sau preot (prin certificat teologic si prin spovedanie inainte de Hirotonie), sau invoirea data de cei ce se casatoresc. insusi faptul ca bolnavul cheama preotii sa se roage pentru el implica credinta lui in lucrarea lui Dumnezeu prin aceasta Taina. Pe langa aceea, de obicei, el se marturiseste inainte. Apoi omul bolnav are o sensibilitate deosebita pentru Dumnezeu. El isi da seama de neputinta sa ca om si a omului in general si isi pune suprema nadejde in Dumnezeu. Dumnezeu i-a devenit mai transparent prin slabiciunea trupului.

De aceea, preotul se intemeiaza si pe credinta si cainta bolnavului, cerand de la Dumnezeu harul Lui tamaduitor si curatitor.

Iata cateva texte din rugaciunile Maslului, edificatoare pentru aceste scopuri ale lui si pentru deschiderea bolnavului fata de ele.

Mai intai in rugaciunea amintita (dupa a doua Evanghelie), dupa ce s-a cerut salasluirea Duhului Sfant in cel bolnav, se spune: „Caci el si-a cunoscut pacatele si a venit cu credinta la Tine. Deci, primindu-l cu iubirea Ta de oameni, ori de a gresit cu cuvantul sau cu gandul, iertandu-l, sterge-l si curateste-l pe el de tot pacatul si, petrecand pururea impreuna cu el, pazeste-l in ceilalti ani ai vietii lui, ca, umbland intru indreptarile Tale, sa nu mai fie o batjocura a diavolului, ca si in dansul sa se mareasca prea sfant numele Tau”. Iar inainte de acestea s-a cerut tamaduirea trupului bolnavului.

Intr-o cantare, mai inainte de sfintirea untului de lemn, se cere: „Cauta din cer, Cela ce esti neajuns, ca un milostiv, cu mana Ta cea nevazuta insemnand, Iubitorule de oameni, prin untul de lemn al Tau cel dumnezeiesc, simturile acestuia ce alearga la Tine cu credinta si-si cere iertarea greselilor, daruindu-i tamaduire sufletului si trupului, ca sa Te preamareasca pe Tine cu dragoste, marind stapanirea Ta”. Preotii ung pe bolnav cu untdelemn la simturile principale, in semnul crucii, iar semnificatia crucii in aceasta ungere o arata cantaretul care canta in timp ce preotul savarseste aceasta ungere: „Doamne, arma asupra diavolului crucea Ta ai dat noua, ca se scutura si se cutremura nesuferind a cauta spre puterea ei, caci mortii i-ai sculat si moartea ai surpat”. Insusi Hristos cel jertfit Se salasluieste prin semnul crucii in bolnav, dandu-i puterea infranarii de la pacate, a rezistentei la orice egoism al pornirilor pacatoase; cu ea se va intari sufletul lui, pentru ca sa biruiasca boala din trup. Crucea e mijlocul prin care vine puterea din trupul lui Hristos, Care a biruit moartea.

Impotriva actiunii fortelor nevazute se cere si ajutorul nevazut al sfintilor, al mucenicilor, al Maicii Domnului.

Mai e de mentionat ca Maslul se face de obicei cu participarea mai multor credinciosi, care se roaga si ei concomitent cu preotii. Din aceasta larga comuniune, din acest semn al dragostei pe care i-l dau mai multi semeni in starea lui de boala si neputinta, bolnavul prinde de asemenea putere de refacere trupeasca si sufleteasca. Cuvantul lui Homiakov: „Nimenea nu se mantuieste singur, ci se mantuieste prin rugaciunile Bisericii, ale sfintilor, ale Maicii Domnului”, se adevereste si la savarsirea acestei Taine.

Insasi savarsirea acestei Taine de catre mai multi preoti (de sapte, sau macar de doi) manifesta vointa Bisericii de a pune mai multe forte ale ei in miscare, prin comuniunea in rugaciune si in dragoste, pornirea mai multora de a scapa un membru al ei de situatia de neputinta si de durere in care se afla. Mai ales la boala simte omul trebuinta simpatiei si a comuniunii, mai ales in aceasta ocazie se adevereste cum omul slabit prinde putere din dragostea mai multora.

Dar aceasta comuniune ii da puteri omului nu numai prin ceea ce are omenesc in ea, ci in primul rand prin faptul ca toti cei ce vin si intra intr-o comuniune cu semenul lor bolnav, vin cu credinta in Hristos, Care a vindecat toata boala si neputinta, a biruit moartea, a vindecat pe unii oameni pentru rugaciunile altora si a spus ca unde sunt doi sau trei adunati in numele Lui, adica in credinta in El si in dragostea intre ei, este si El in mijlocul lor. Ei il ajuta pe cel bolnav numai pentru ca fac transparenta si lucratoare, prin credinta si rugaciunea lor, prezenta si puterea lui Hristos, numai pentru ca inlesnesc comuniunea bolnavului cu Hristos prin credinta lui, intarita de credinta lor.

Ca in toate Tainele, tot asa si in aceasta Taina comuniunea cu preotul si cu alti semeni ne ajuta sa intram in comuniune cu Hristos. In cele de mai sus s-au spus cele necesare si despre elementele constitutive ale Tainei: despre preoti ca savarsitori, despre primitorii ei, despre untdelemnul sfintit, despre mana preotului care unge pe bolnav cu el, in numele Domnului, despre deschiderea bolnavului, prin credinta si cainta, harului tamaduitor al trupului si al slabiciunilor sufletesti si al iertarii pacatelor, ce i se impartaseste.

Madularele trupului sunt unse de sapte ori in semnul crucii, dupa citirea a sapte pericope evanghelice si din Apostol, si dupa citirea a sapte rugaciuni, pentru ca sapte sunt darurile Sfantului Duh, pentru ca sapte au fost duhurile rele scoase din femeia pacatoasa, pentru ca numarul sapte simbolizeaza totalitatea formelor raului, dar si a darurilor lui Dumnezeu. Dupa numarul sapte vine numarul opt care simbolizeaza odihna si fericirea nesfarsita.

In toate se arata o insistenta, pentru ca boala trupeasca si sufleteasca in care a cazut omul il face inapt de viata normala, sau il ameninta cu sfarsitul vietii pamantesti. El trebuie ajutat in mod staruitor, prin puterea lui Hristos, sa se faca sanatos trupeste si sufleteste, sau macar sufleteste, daca sfarsitul lui se va dovedi apropiat. Intrucat mantuirea sta in comuniunea cu Hristos, atotiubitoarea persoana dumnezeiasca devenita om, iar omul s-ar putea ca din boala prezenta sa treaca in moarte, lipsit, din pricina patimilor sale, de capacitatea pentru aceasta comuniune, intrucat n-a inaintat, prin celelalte Taine si prin conlucrarea sa, in ea, Biserica face un efort maxim sa-l pregateasca pentru aceasta comuniune cu Hristos si sa-l deschida comuniunii cu semenii, deci un efort maxim pentru mantuirea lui prin mai multi preoti, prin mai multe rugaciuni, prin mai multi credinciosi, care se roaga impreuna, deschisi comuniunii cu Hristos si dornici sa intareasca comuniunea cu cel bolnav.

Parintele Dumitru Staniloae

Sursă: Taina Maslului

Sfintele Moaste mai fac minuni?

agfzad1lngy2ntllnzzjn2nlowy0mza5njzinzu2owqwmzc2zq-thumb

Diavolul il atrage pe om tot timpul prin momeala. Il amageste cu finete. Iar omul care este strain de Dumnezeu, se lasa sedus si cade in pacat. Lucrarea diavolului sta in inselaciune. Una zice si altceva se intampla.
Sfintele Moaste sunt departe de a reprezenta o momeala. Nu au nimic din lucrarea demonilor: ceva sa-ti ia ochii, sa-ti pierzi mintile etc. Si ele castiga lumea fara a oferi ceva spectaculos ochiului trupesc.

Ca sa-l urmeze, diavolul a cautat sa-L seduca si pe Hristos: „Diavolul L-a mai dus pe un munte foarte inalt si I-a aratat toate imparatiile lumii si slava lor; Acestea toate Ti le voi da Tie, daca vei cadea inaintea mea si mi Te vei inchina” (Matei 4, 8-9). Si stim ca nu a reusit sa-L desparta pe Fiul de Tata.

Hristos insa, nu le-a propus nimic seducator Apostolilor ca sa-L urmeze: „Iata, va trimit ca pe niste oi in mijlocul lupilor”. Nu e nimic atragator in aceasta oferta. Si cu toate acestea Apostolii au ales sa moara pentru El.

Cand Hristos ii trimite pe apostoli la propovaduire, le cere: „Sa nu aveti nici aur, nici argint, nici bani in cingatorile voastre, nici traista pe drum, nici doua haine”. Prin aceasta porunca, Hristos dorea sa elimine de la ei orice tentativa de a oferi un bun material – bani, haina etc, pentru a-i castiga pe oameni invataturii Sale.

Acelasi lucru se intampla si astazi. Slujitorii nu vorbesc de oferte, promotii pentru a-i atrage pe oameni sa cinsteasca Sfintele Moaste. Si ei vin cu miile in pelerinaj. Au credinta ca daca se apropie de minuni, de sfinti, vor avea parte de minuni in viata: rabdare in orice incercare, iubire fata de orice persoana, bucurie de viata in orice moment etc. Sigur, nu sunt minuni spectaculoase, dar sunt lucruri pe care nu ti le poti explica atunci cand intalnesti persoane care s-au facut partase acestor daruri. E bine ca orice om sa retina ca Dumnezeu este prezent in Sfintele Moaste. Iar acolo unde El este prezent, sunt nelipsite si minunile. Asadar, Dumnezeu face cu noi neincetat minuni, mai ales prin Sfintele Moaste.

Celor care vin la moaste pentru senzational, le amintesc cuvintele Sfintilor Parinti: „De vei vedea pe cel tanar de voia sa suindu-se la ceruri, apuca-l de picior si trage-l, caci nu ii este de folos”.

Adrian Cocosila

Sursă: Sfintele Moaste mai fac minuni?

A fost Ninive crutata?

nergal_gate_150309164740-06-relics-destroyed-super-169_cnn_may2008

Ne-am obişnuit să citim cartea lui Iona ca având happy-end. Profetul le anunţase ninivitenilor distrugerea, dar prin pocăinţă Dumnezeu spune la sfârşit: „Dar Mie cum să nu-Mi fie milă de cetatea cea mare a Ninivei cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni?” (4, 11). Totuşi, oare este singura explicaţie?

Înţelegerea versetului 11 ca întrebare a fost impusă de interpretarea patristică. În Cuvântarea 16, Sf. Grigorie de Nazianz îndeamnă: „Să semănăm cu lacrimi, ca să culegem cu bucurie. Să ne înfăţişăm drept popor al Ninivei, şi nu al Sodomei. Să ne îndreptăm ticăloşia, ca să nu fim nimiciţi de ea. Să ascultăm predica lui Iona, ca să nu fim copleşiţi de foc şi pucioasă” (Alberto Ferreiro (ed.), The Twelve Prophets, InterVarsity Press, Downers Groove, Illinois, 2003, ACCS.OT 14, p. 142). Urmând vestirii distrugerii cetăţii după trei zile, aşa cum spune Septuaginta (nu după patruzeci de zile, ca în Textul masoretic), Sf. Ioan Gură de Aur comentează: „De ce fixează perioada la doar trei zile? Ca să poţi învăţa virtutea barbarilor – îi numesc pe niniviteni barbari, care au putut să întoarcă în doar trei zile o asemenea mânie provocată de păcat. Vreau să te minunezi de filantropia lui Dumnezeu, care a fost mulţumit cu doar trei zile de pocăinţă pentru atât de multe nedreptăţi. Nu vreau să cădeţi în deznădejde, chiar dacă aveţi păcate fără număr” (Omilii despre pocăinţă şi milostenie, 5, 4, ACCS.OT 14, p. 141).

Sfinţii Părinţi au folosit modelul de pocăinţă al ninivitenilor pentru a sublinia atât propovăduirea proorocilor la neamuri, deci dincolo de graniţele Israelului, desigur ca imagine a răspândirii Bisericii până la marginile pământului, dar şi pentru a arăta că pocăinţa poate să schimbe planul lui Dumnezeu şi hotărârea de osândă care părea de neînduplecat.

O altă variantă?
Totuşi, în limba ebraică, textul de la Iona 4, 11 nu conţine din punct de vedere gramatical nicio întrebare. În mod normal, în lipsa semnelor de punctuaţie, întrebarea ar trebui sugerată de particula ha, ataşată la început. Literalmente, versetul ar suna în ebraică, legat şi de cel precedent: „Ţie ţi-a fost milă de vrej… Dar Eu nu am milă de cetatea cea mare a Ninivei” (v. 10-11). De-a dreptul bulversant… În cele două versete este folosit acelaşi termen, hus, „a avea milă”, iar v. 11 arată astfel o schimbare de situaţie.

Este exact ceea ce susţine Philippe Guillaume într-un articol („The End of Jonah is the Beginning of the Wisdom”, în: Biblica 87 (2006), nr. 2, pp. 243-250). Sunt într-adevăr şi situaţii când particula interogativă poate fi dedusă, dar Guillaume consideră că întrebarea trebuie să fie cerută de context. În unele cazuri, situaţia este foarte clară, dar în altele rămâne mai degrabă un dublu înţeles, care este dictat, de exemplu în Iov 2, 10, de raţiuni teologice. Una este „nu vom primi oare şde la Dumnezeuţ şi pe cele rele?”, ca întrebare, şi alta „nu le vom primi şi pe cele rele”, ca afirmaţie. Ambele variante motivau într-un anume fel concepţia teologică.

În cazul de faţă, Guillaume observă că Septuaginta traduce prin viitor (ou pseisomai), „nu voi cruţa”, ceea ce elimină nuanţa ipotetică sau dubitativă pe care ar fi trebuit să o aibă ca întrebare.

Apoi, Iona nu a vestit distrugerea Ninivei condiţional, ci ca o aserţiune clară: „Patruzeci de zile mai sunt (după Septuaginta chiar trei zile), şi Ninive va fi distrusă!” (3, 4). Ninivitenii se pocăiesc, fără însă să creadă că prin gestul lor vor obţine neapărat iertarea: „Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim!” (3, 9).

Distrugerea vrejului ar pregăti de fapt distrugerea Ninivei, iar Iona este învăţat că Iahve este mai presus de mânie şi de milă. Într-adevăr, profetul le experimentează pe amândouă. Văzând că Iahve întârzie pedeapsa cetăţii, Iona se aprinde de mânie (4, 1), cerându-şi moartea (4, 3), dar Iahve îi spune: „Faci tu oare bine că ţi-ai aprins mânia?” (4, 4). Ideea este reluată şi după episodul cu vrejul. Pentru că Iahve distruge prin vierme vrejul, iar Iona suferă de căldură şi de vântul de răsărit, profetul se lasă iarăşi pradă mâniei, rugându-şi iar moartea (4, 8), la întrebarea repetată a lui Iahve răspunzând chiar „Da, am dreptate să fiu supărat de moarte” (4, 9). În răspunsul lui Iahve vedem că lui Iona i se făcuse milă (nu „necaz”, ca în Sinodală) de vrej. Între mânie şi milă, profetul învaţă de la Iahve că ambele simţăminte sunt inutile. De fapt, Divinitatea Îşi exprimă deplina suveranitate, pentru că atunci când hotărăşte nimicirea cetăţii o şi face cu sânge rece, fără să Se lase, ca omul, influenţată nici de mânie, nici de milă.

Ninive trebuie distrusă
Philippe Guillaume arată că Iona a fost citită în contextul istoric postexilic, când se ştia că Ninive fusese distrusă de mult timp. În canonul Septuagintei, Iona este urmată de Naum, în care se vorbeşte tocmai despre căderea Ninivei. Ar fi un argument în plus că cititorii micii cărţi profetice se gândeau mai degrabă la iminenţa pedepsei divine decât la un model de pocăinţă.

Versetul 11 are în a doua parte o explicaţie care ar părea că justifică această nouă interpretare. Oamenii din Ninive sunt descrişi alături de animale ca incapabili de cunoaşterea dreptăţii: „care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi cu un mare număr de dobitoace”. Cum ar funcţiona atunci pocăinţa, dacă starea lor negativă a rămas la fel?

Pentru Philippe Guillaume, distrugerea Ninivei, sugerată atât de interesant în finalul cărţii, oglindeşte în ultimă instanţă distrugerea altor oraşe, Sodoma, Gomora şi mai ales Ierusalimul. În perioada post-exilică, locuitorii din Iuda aveau conştiinţa posibilităţii ca Iahve să hotărască distrugerea Ierusalimului. Să ne amintim că în Istoria deuteronomistă, Iahve a decis lepădarea dinastiei lui David şi a Ierusalimului ca urmare a păcătoşeniei dincolo de orice limită a lui Manase (4 Regi 21, 11-12), încât nici măcar cel mai evlavios rege al Iudei, Iosia, nu a putut întoarce această decizie (4 Regi 23, 26). Cartea Iona ar prezenta deci un caz similar: cu toată pocăinţa ninivitenilor, extinsă chiar de la rege până la animale (Iona 3, 7), Iahve va pedepsi cetatea, aşa cum certifică profetul Naum.

Guillaume crede că finalul dublu este special intenţionat de autor, atât că înţelegerea obişnuită, cea care presupune întrebarea retorică, se dovedeşte ineficientă, fapt perceput chiar de cititorii antici („Rhetorical Reading Redundant: A Response to Ehud Ben Zvi”, în: The Journal of Hebrew Scriptures, 9 (2009), art. 4).

Ehud Ben Zvi, care a scris o monografie despre cartea lui Iona, şi cu care Guillaume a polemizat, a recunoscut că finalul cărţii poate fi înţeles ca deschis la ambele interpretări („Jonah 4:11 and the Metaprophetic Character of the Book of Jonah”, în: The Journal of Hebrew Scriptures, 9 (2009), art. 5).

Spre acelaşi final
Deşi recunosc că argumentarea lui Guillaume este foarte captivantă, totuşi mi se pare că un verset din Iona o discreditează suficient de mult. „Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit” (3, 10). Cel care ar îmbrăţişa varianta lui Guillaume ar fi obligat să facă o separaţie între Iahve şi Elohim (Dumnezeu), ceea ce nu poate fi sugerat din textul ebraic.

De fapt, tocmai distrugerea Ninivei, cunoscută de către toţi şi discutată în cartea lui Naum, este cea care arată că Dumnezeu este suveran. Pocăinţa Îi poate întoarce planul, poate izbăvi de la distrugerea anunţată, dar această distrugere va veni dacă pocăinţa nu rămâne o stare permanentă. Într-un mod curios, putem deci răspunde la întrebarea din titlu şi prin „da”, şi prin „nu”.

Lect. Alexandru Mihăilă

Sursă: A fost Ninive crutata?

Cristian Comănescu: „Manipularea educației începe cu manipularea memoriei, a istoriei și a imaginii subiacente despre om” (II)

lectie-de-istorie

Prin ce se diferențiază elitele Vechiului Regim de cele actuale, asta în cazul în care, ignorând retorica egalitară a democrației, putem vorbi de elite în prezent?

Cred că putem întotdeauna vorbi de „elite”, în sensul de fruntași în direcția relevantă. Poate că și etosul egalitar al democrației ne spune ceva despre azimutul modernității, despre linia pulverizării criteriilor și limbajelor, pe care trebuie să exceleze de acum și elitele specifice, ca vârfuri de lance ale abilității de a-și venera  egocentrismul tiranic și schizoid.

Ne putem gândi la epopeile romanțate ale „nașilor” lui Mario Puzo. Sau la mai puțin măgulitoarea galerie a „donilor” din Council of Foreign Relations, adusă regulat la zi de James Corbett și prietenii săi. Fără a uita cronicarii academici ai „ocultei” și metodelor sale, ca James Webb, Antony Sutton, sau inevitabilul Carroll Quigley, mentorul lui Clinton și pionierul apologiei oficioase a fascismului financiar internațional.

Prin contrast, elitele Vechiului Regim cred că cel puțin nu își compromit singure „regatul” (calitatea aristocratică minimală pentru „cei vechi”, observată de la antici până la profesorul libertarian Hoppe, fără a fi încă o virtute). Ba, uneori, au și resursele de a „sinergiza” cu purtătorii adevăratelor excelențe, pentru a-și perpetua caratele veritabil aristocratice și a nu degenera. Contrastul apare încă în mai toate romanele lui Jane Austen.

Revenind însă mai aproape de noi, întrebarea despre azimutul elitelor ne-am putea-o dori pusă tuturor aspiranților la un bacalaureat, pornind fie și numai de la câte o lectură din Dostoievski, sau Nicu Steinhardt. Pentru că tânărul ar trebui întotdeauna să se întrebe, „elite” din ce perspectivă, după ce azimut?

Steinhardt, de pildă, evocă aproape înduioșător machiavelismul încă relativ al „elitelor” din vremea lui Caragiale. Care se transformă însă implacabil, s-ar zice pe firul chipului și asemănării buldogilor lui Darwin (dacă nu greșesc, monahul de la Rohia nu s-a lăsat păcălit de Teilhard!) în machiavelismul absolut al elitelor lui Huxley și Orwell.

Scriind despre Kipling, Orwell evoca de altfel cam același traseu. Asta pare a fi povestea „doar sufletescului” – la care s-au limitat, din păcate, multe din elitele Vechiului Regim…

Sigur, Steinhardt însuși se împărtășește de veșnicia altei aristocrații. De veritabila boierie, viața în Hristos, taina chipului și asemănării, a smereniei și mărinimiei până la Cruce, fără de care nu găsește Înviere, nici pentru aristocratul dezrădăcinat și uzurpat de pe „estate”, nici pentru „ovreiul” văduvit de Pantelimonul copilăriei sale…

Există și la profeticul Dostoievski Prințul Mișchin, „idiotul” aruncat în epilepsie de apostazia binefăcătorului său și murind în fiecare zi, cu câte o victimă a modernismului, ca asasinul Rogojin, în brațe. Prințul Mișchin și binefăcătorul său ademenit de papistași, în lumea Marelui Inchizitor și a „demonilor” adiacenți, sunt probabil cele două căi sugerate de Dostoievski pentru sufletul aristocratic al Vechiului Regim: duhovnicească sau trupească, respectiv.

Ceea ce poate sugera întrebarea: în ce măsură mai poate reînvia simfonia Ortodoxă între aristocrația regală și Biserică?

Sigur, în Biserică este întotdeauna posibilă „valorizarea talantului”: nu e așa mult, în fond, de când Contele George (ulterior Vlădica Grigorie) Grabbe a dat conștiința canonică redutabilă a ultimei insule de deplinătăte Ortodoxă – fosta Biserică Rusă în Exil. Sau de când Marea Cneaghină Elisaveta Fiodorovna întorcea martiric lui Hristos darurile ‘memoriei genetice’ ale osului său domnesc.

Dar rămășițele tradiției Ortodoxe mai pot oare limpezi, mai pot sfinți, mai pot trezi, chiar și astăzi, idealul regalității cu adevărat creștine? Cum a făcut-o, de pildă, tradiția pravoslavnică de odinioară, cu sângele „albastru”, după câte știu predominant apusean, al Romanovilor?

Părintele Serafim Rose și alții citează proorocii care sugerează că nu ar fi fost, sau nu ar fi, total cu neputință așa ceva. Cu prețul unei adevărate pocăințe pentru regicid și apostazie. Pentru ecumenism și serghianism. Pentru amestecarea criteriilor Bisericii cu ale Lojii sau Partidului, cu duhul viermelui hiliast neadormit.

Toate sunt cu putinţă în Iisus Hristos, Cel ce este „ieri şi azi acelaşi, şi în veci.” Să spunem așadar și noi, cu Sfântul Cosma al Maiumei: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă pravoslavnicilor Domni asupra celor potrivnici dăruieşte!”
Ne poți explica, mai ales pentru cei mai puțin familiarizați cu MacIntyre,  de ce este atât de relevant „contextul narativ”, nu doar la nivel politic, astfel încât să te facă să declari că acela care controlează poveștile și nu neapărat limbajul controlează lumea?

Cred că observația poate fi extrasă deja din Platon și este cumva consolidată de Aristotel. Aristotel nu mai reduce, daca am înțeles bine, exercițiul formării caracterului uman (baza „acțiunii umane”, în sens clasic) la altceva decât urmarea omului deplin (al său „spoudaios”). Ceea ce implică, în plan discursiv, centralitatea poveștii omului deplin, exemplar. Așadar, arta povestitorului sau a retorului responsabil aplicată la povestiri exemplare, apropiate de istoricitate. Modele cu valoare practică verificată, nu doar basme inventate.

Cine povestește poveștile exemplare controlează, prin urmare, limbajul care contează. Limbajul caracterului și al raționalității practice. Nu e foarte complicat.

Pe scurt, „biografia este cel mai bun profesor”. Nu este, așadar, o coincidență, că cel mai „percutant” Rothbard este de găsit în „viața lui Mises”, sau în „perspectiva austriacă” asupra istoriei (și personalităților!) economice. Nu este o coincidență că păgânii interesanți excelează în istorisirea vieților oamenilor iluștri. Nu este o coincidență că mai toți marii sfinți sunt îndrăgostiți de viețile sfinților. Nu este o coincidență dacă o conștiință istorică se zidește cel mai ușor din vechile istorii centrate pe regi și regine, legitimați de stâlpnicul din vârful stâlpului (vezi și remarcabila încercare de reluare a sintezelor de acest tip comisă de Vladimir Moss, cu toate riscurile unei întreprinderi atât de eroice!). Nu este o coincidență că, pentru MacIntyre, inspirat de Lakatos, până și istoria științei prin oamenii de știință pare mai inteligibilă decât acrobațiile „epistemologice” ale lui Popper, Kuhn și Feyerabend.

Acum, MacIntyre pune fericit punctul pe Aristotel și îi descoperă implicațiile narative. Dar el se vrea mai modern, mai „neeuclidian” decât stagiritul. El ar lăsa bucuros la o parte presupoziția modelului deplin, în căutare de virtuți aristotelice fără ancore antropologice. Sau, dacă trebuie și așa ceva, să fie ancore biologice, trupești. Nu insist, dar singura lui grijă pare a fi în fond „sociologia”, coerența sociala.

Oricum, și pentru MacItyre omul este un „story-telling animal”.  Limbajul său practic nu privește decât ipotetic spre un țel final, dar e „recursiv”, dependent de „pasul” istoric, cu toate „excelențele” presupuse de sesizarea distincției între „nucleul dur” al „bunurilor interne ale tradiției” și „învelișul” mai negociabil al instițuțiilor „protectoare”. Omul său „narativ” întelege că deprinderea și „preluarea ștafetei” începe explicând copilului „ca o poveste” de ce dă vecinul zăpada. Sau de ce trebuie să se ducă (sau să nu se ducă) la școala publică. Sau pe ce criterii să primească (sau să nu primească) ultimul „sinod” al tradiției din care face parte. Sau de ce în interiorul tradiției există ucenicie a înțelepciunii practice (a acțiunii distinct umane, coextensive justelor sentimente social împărtașite, după care ofta C.S. Lewis în The Abolition of Man), iar în afară nu există decât abstracțiuni „geometrice” și raționalitate practică cel mult reziduală, tinzând spre babilonie și pulverizare, odată cu societatea și fiecare suflet în parte. (Fără a exclude, prin aceasta, importanța „jocurilor geometrice”, dar ca „jocuri secunde”, în interiorul tradiției, al contextului narativ, care le dă pondere și sens, din perspectiva înfloririi umane.)

Cine controlează contextul narativ controlează, deci, lumea dependențelor de istorie, lumea raționalității practice. Concluzia asta nu știu dacă o trage MacIntyre, dar cred că se impune și în ordinea lui de idei (ca și exemplele de adineaori, nu întotdeauna ale sale).

Nu este atunci o coincidență nici că manipularea educației (chiar înainte de manipularea monedei și a creditului, sau a funcției protective a binelui comun de altă natură) începe cu manipularea memoriei, a istoriei (de la marxiștii culturali și fabieni citire) și a imaginii subiacente despre om (triumful imaginarului inerent căzut asupra experienței, în primul rând duhovnicesti!)

Internetul a adus foarte multă informație și o trezire relativă din marasmul entertainmentului. Însă dacă ne uităm pe alternativele propuse, fie ele de stânga sau de dreapta, observăm că ele lucrează cu tipare metafizice și antropologice similare cu cele ale establishementului. De ce este atât de dificilă regăsirea tradiției (normalității)?

Este o întrebare mai potrivită pentru Virgiliu Gheorghe sau Jay Dyer și mulți alții, care cunosc mai bine lucrurile astea.

Dar este oare evidentă trezirea prin internet? Spunea Weaver (daca rețin corect) că „epoca informației = epoca nominalismului”. Un fel de dezintegrare în pulberea informației particulare, fără nici un fel de ancoră interpretativă, dincolo de lupta pentru controlul contextului narativ, de care vorbeam.

Cultul acesta al nominalismului va corecta oare presupozițiile metafizice și antropologice implicite? În particular, va corecta marasmul afiliat la cultul, de acum milenar, al confortului și narcisismului, care se revarsă în prezent din toată „media”? Va corecta dependența de fantezie, care il leagă pe Francisc din Assisi de Disney, trecând prin Ignațiu de Loyola, Teilhard de Chardin și clonii lor, pe linia deplânsă în prea puțin valorizatul curs de supraviețuire ortodoxă al Părintelui Serafim Rose?

Sau vom vedea, mai curând, perpetuarea exemplelor și presupozițiilor comode? Căutarea, de pildă, doar la curiculul și metafizica elitelor „matematice” în teorie și machiavelice în practică, după alternative „salvatoare”? Altfel spus, generația Disney nu va căuta, oare, odihna tocmai în „softul” celor care o împing, câteva prăjini înaintea lor, în groapa etosului de sclavi legați cu lanțurile patimilor, între care „stăpânul” se distinge doar prin abilitățile diabolice relativ „superioare”? (Slavă Domnului că modernitatea „românească” nu a dat matematicieni „filosofi” sau „filosofi” matematicieni de calibrul lui Bertrand Russell, în sfera reeducării!)
Și dacă ar fi așa, ce e de făcut? Se mai poate face ceva?

Să spunem, ca pas preliminar, că planul narativ contează. Pesemne că  oricum prinde bine atunci o hartă, bătută cu piciorul, a vieților exemplare. Am auzit că odinioară, pe la țară, se citeau la rând viețile sfinților, cu ochi de copil, până pe la 15-16 ani, de vreo câteva ori. Atunci mai știam despre ce e vorba, mai puteam ține aproape de „referențialul natural”, de modelele exemplare. Ai lui Dostoievski – spunea cred un biograf – înca citeau și ei cam jumătate „vieți”, jumătate Misterele Parisului, acasă – și a fost suficient ca ‘micuțul’ F.M. să bată toți „englejii”! E deja remarcabil.

Apoi însă, iarăși, cine știe, că începe ascensiunea duhovnicească! Totuși, în versiunea fericită, a cuvioșilor ortodocși, auzim și că virtuțile sunt cumva înnăscute. Deci, cu ajutorul lui Dumnezeu, se tin și ele pe undeva lanț. Oarecum ca și competențele lingvistice ale lui Chomsky, dar în registrul conlucrării deliberate a creatului cu necreatul, dacă e posibilă comparația. De evitat rămâne atunci oricum trândăvia și înșelarea, începând cu pasul curățirii.

Adică vreau eliberarea de proasta așezare (păcat ancestral, memorie genetică, groapă psihanalitică proprie…). Doresc să fac loc binelui în viața mea. Cu preț de nevoință. Bine. Dar odihna confortului îmi propune arderea etapelor („sări peste treptele Scării și te visezi direct la măsurile rugăciunii starețului Siluan Atonitul!”). Guruismul New Age ușor va propune așa ceva și alte acrobații, evident incongruente cu ansamblul vieților exemplare, în conglăsuirea lor.

Pașii următori Dumnezeu îi știe. Dar El ni l-a lăsat, bunăoară, pe Sf. Ignatie Briancianiov, ca mentor al începătorilor în problemele astea, spuneau ultimii stareți de la Optina…

Ninel Ganea

Prima parte a interviului poate fi citită aici

Sursă: Cristian Comănescu: „Manipularea educației începe cu manipularea memoriei, a istoriei și a imaginii subiacente despre om” (II)

Cristian Comănescu: „Caracterul și virtuțile rămân telosul și veritabila prioritate politică” (I)

francois_de_la_rochefoucauld_caracter_9

L-am cunoscut pe Cristian Comănescu în urmă cu mai bine de 15 ani, pe vremea în care conducea seminarul privat Mises. Ulterior, am legat o prietenie trainică de pe urmă căreia eu am avut de câștigat imens, nu doar la nivel intelectual. De altfel, blogul acesta datorează mult comentariilor și influenței sale, deși scăderile și erorile sunt doar doar responsabilitatea mea . După insistențe repetate, am reușit cu greu să-l conving să îmi acorde interviul de mai jos, din care astăzi publicăm prima parte.

Potrivit  unui scriitor american, astăzi uitat, „when studied with any degree of thorough­ness, the economic problem will be found to run into the politi­cal problem, the political prob­lem in turn into the philosophi­cal problem, and the philosophi­cal problem itself to be almost indissolubly bound up at last with the religious problem.” Într-o mare măsură cred că așa ar putea fi caracterizată și evoluția seminarului ținut de tine în ultimii 15 ani. Cum ai descrie acest parcurs de la von Mises la Sfinții Părinți?

Iți mulțumesc, în primul rând, atât pentru interesul activ pe care l-ai manifestat pentru seminarul privat Mises și derivatele sale în decursul anilor, cât și pentru punerea traseului parcurs sub semnul frumosului citat din Irving Babbitt. Rezumând, el poate sugera un drum de la omul trupesesc la omul duhovnicesc. Trecând, în general, prin omul sufletesc, ca etapă intermediară, și terminând „clădirea” cu etajul trei, cel ancorat în Cer („ancorat în Dumnezeu”,  spunea undeva prof. Cavarnos, vorbind despre superlativul aghiorit).

Întâi, omul logicii și abilităților achizitive, altfel spus. Apoi, poetul sau filosoful primelor virtuți „naturale”, evocat în Cuvântul către tineri al Sf. Vasile. Apoi omul care se raportează la Scara Raiului, ca Împărăteasa Muceniță Alexandra în așteptarea călăilor, la Tobolsk și Ekaterinburg, acum aproape o sută de ani.

Pe noi ne-a ajutat un prieten să realizăm reducționismul presupusei autonomii economice a omului trupesc. Cu bagajul său imens de lecturi din Ioan Gură de Aur și din alți Părinți. Confruntat cu ei începi să vezi centralitatea virtuților duhovnicești și a înfloririi umane bazate pe ele, pentru orice bine uman perpetuabil și vrednic de avut.

Vezi centralitatea modelelor depline (viețile sfinților cuvioși), gravitând în jurul unui model divin-uman absolut, care întemeiază și susține convergența chipurilor și asemănărilor sale. Vezi că – în varietatea lor de timp, culoare și loc – modelele exemplare vorbesc, în fond, aceeași limbă. O limbă în primul rând practică, organic legată de viață. Vorbesc limba conlucrarii lor cu Absolutul, limba tainei mereu ilustrate a dobândirii asemănării fără confundare, a unității simfonice, a comuniunii filo-calice.

Sau vezi că regulile sunt făcute pentru om, nu omul pentru reguli. Deși regulile au rațiunea lor și, înțelese exemplar, nu pot fi confundate cu excepțiile.

Poți recupera apoi și tot ce au dat mai bun gânditori mai „practici”, dar mai fără „ancoră”, ca Michael Polanyi, Oakeshott și MacIntyre, sau mai „geometrici”, ca Rothbard, Mises și Hayek. Poți revizita cu folos și virtuțile gentlemanului „sudist”, bănuiesc, pe Generalul Lee și celelalte exemple ale tale favorite de oameni sufletești, cronologic încă destul de apropiați nouă.

Dumnezeul-Om al Părinților dă viață, dă chip și oferă asemănare tuturor, dincoace de ispita măștilor fantastice ale „progresului” pe calea reabsorbției dialectice într-un impersonal gnostico-platonic, sau augustiniano-scolastic, străin, ofilitor și rece.

Asta la modul mai general. În particular sunt probabil mai multe poteci, iar drumul poate începe din mai multe locuri.

Concret, noi la seminar cred că am sesizat mai întâi că Rothbard și Keynes aveau, fiecare în felul său dar simultan, mai multă dreptate decât credeau, în asocierea impactului unui anumit orizont eshatologic („reabsorbționismul” sau „in the long run we are all dead”) cu socialismul și colectivismul.

De la Părintele Serafim Rose am sesizat mai bine golul spre care pedalează nihilismul eshatologic, cu „demonii” lui Dostoievski în frunte. Iată o neliniște cel puțin „sufletească”!
O alta a fost sesizarea implicațiilor nihilismului sau anistorismului antropologic. De pildă, nici o filosofie a omului inductiv ilustrată de trecut nu pare a autoriza convingător speranța modernilor într-un respect stabil al proprietății, în absența unui întreg lanț, sau capital de alte virtuți (sufletești și sociale), a căror „structură de producție” devine, astfel, prioritară.

Perpetuării virtuților trebuie subordonat, atunci, tot edificiul oricărei „politici” vrednice de numele „umană”. Cum aspirau să facă mai toate reperele paideice tradiționale. De la antici până pe la Sf. Nicodim Aghioritul sau Jane Austen. Repere duhovnicești, sau măcar sufletești, fără a minimaliza impactul plusurilor sau minusurilor respective. După unii, fără excepția întemeietorilor filosofiei taoist-confucianiste („concepția cea mai nobilă despre om pe care am găsit-o până la Ortodoxie”, spunea undeva Părintele Serafim Rose, fost sinolog în tinerețe.)

Revoluția împotriva naturii umane pare însă că erodează până și înțelepciunea practică necesară pur și simplu delimitării efective a proprietății, fără de care cele mai curente probleme ridicate de copii, bătrâni, sau imigrare, de pildă, nu pot decât să genereze babilonie interminabilă, începând de la „specialiști”.

Pentru că inteligibilitatea proprietății e condiționată și recursiv, de loc și istorie, și invariant, de convergența naturii umane ipostaziată în modele, care dau întelesul regulilor și „sarea” istoriei. E nevoie aici de toată tradiția echilibrului naturii cu persoana, de care vorbesc Sf. Ioan Damaschinul și Părintele Stăniloae, printre mulți alții.

Poate să mă opresc aici cu exemplele de fericită neliniște adusă la seminar de Sfinții Părinți, deși lista ar putea continua…

Care sunt opțiunile politice ale unui creștin, dacă „liberalismul „este o relaxare a disciplinei, revoluția o contestare a lucrurilor eterne”,  iar „conservatorismul este prea adesea o conservare a lucrurilor greșite” (T.S. Eliot)? Să mai adaug și reproșul adesea auzit în trecut că tradiționalistul crede că dacă omul își va cultiva virtuțile, problemele sociale vor dispărea.

Primele trei instanțe enumerate în întrebare îmi sună ca tot atâtea ipostaze ale nihilismului antropologic de care vorbeam, în speță negarea flegmatică, „dinamitarea” revoluționară, respectiv consumul gradual și cumva afectat de o morgă retro al „capitalului” uman acumulat în epocile modelelor de înflorire prin virtuți.

Adică tot atâtea autocondamnări la eșec previzibil.

De cealaltă parte, nu doar lumile tradiționale, ci un întreg spectru de moderni cu o anumită capacitate de pătrundere, de la libertarianul prof. Hoppe până la mai corect politicul autor al best-sellerului How Children Succeed – The Hidden Power of Character, Paul Taugh, detectează prevalența caracterului asupra altor abilități, ca inteligența măsurabilă în coeficienți, din perspectiva oricărui ideal rezidual de realizare umană.

Caracterul și virtuțile cred că rămân, așadar, opțiunea evidentă, telosul și veritabila prioritate politică. În afara lor toate celelalte abilități devin demonice, în sensul destrucționist de suflet și lume, sesizat adesea, de la antici până la Dostoievski.

Dar problemele nu dispar ușor pentru noi. Pentru că noi nu mai avem structura de producție subordonată virtuților, oikonomia casnică și politică, modul de viață și înțelepciunea practică și narativă la capătul cărora eforturile paideice ale bunilor și străbunilor noștri puteau fi încununate de succes.

Și nu le mai avem pentru că în aluatul bunilor și străbunilor noștri era amestecată o bună măsură de antropologie ascetico-eshatologică în sensul Părintelui Serafim Rose, sau al Cuv. Iustin Popovici, să zicem, o concepție verificată despre om și despre ființa virtuții, de care focul hiliast din capetele modernilor nu mai vrea sa știe.

Pentru foarte mulți liberali a aduce în discuție problema Bisericii (Ortodoxe?) într-o strategie a libertății reprezintă un argument autoruinător. De la subvenționarea statală până la complicitățile politice, plus corupția inerentă, inventarul păcatelor clericale se înumulțește constant. Cum comentezi?

Am învățat de la același prieten că Biserica nu e defilarea caiafelor și pilaților care confundă cele ale lui Dumnezeu cu cele ale Cezarului și (deci) ale Antihristului, ci e ceata sfinților care se mântuiesc în Hristos.

Nu e vorba însă aici de o opoziție dialectică, între biserică și stat (cum ar putea crede liberalii anistorici, „geometrici”, sau alte avataruri ieșite din tiara permanentelor revoluții papale). Dar nici de o distincție care se impune ochiului nespălat de cercarea Sfântei Tradiții.

Distincția pare a se impune, însă, celor care întâi sesizează, cu ajutorul lui Dumnezeu și pentru rugăciunile iubitorilor de prieteni sau vrăjmași, savoarea conglăsuirii sfinților, apoi se smeresc, cu răbdare, până la a învața să guste civilizat și cu dreaptă socotință din posibilitatea simfoniei stat-biserică, de la purtătorii ei de cuvânt, din vremurile apostolice și ale celor Trei Ierarhi, trecând prin șirul împăraților dreptcredincioși, nu odată ei înșiși sfinți, până la moștenirea marilor Filaret al Moscovei, Ioan Maximovici și a multor catacombnici, apoi se alătură cu bucurie celor ce petrec cu ei, dând slavă lui Dumnezeu pentru că ne dezrobește și călauzește, prin sfinții Săi, până și pe cei mai întârziați dintre noi, slugi batjocorite de modernismul cel mai de pe urmă…

Ninel Ganea

Sursă: Cristian Comănescu: „Caracterul și virtuțile rămân telosul și veritabila prioritate politică” (I)