Vaccinul contra familiei 

Mai întâi câteva întâmplări. România. După ce au testat apa cu degetul anul trecut, oficialii locali, mânați de impulsuri nebănuite pentru sănătatea poporului, au anunțat că vor să introducă vaccinarea obligatorie. Că se previne, că altfel vom avea epidemie, că nu avem altă șansă de a însănătoși populația, că e grav, c-o fi, c-o păți, etc. Cum toți aparținem statului, premierul a anunțat că familiile care nu își vaccinează copii riscă să fie decăzute din drepturi. De pe margine, un fost ministru al educației, a cerut interzicerea dreptului la liberă exprimare pentru antivacciniști, iar de aici încolo este liber la orice fel de măsuri și propuneri împotriva părinților.  La Suceava, un medic stomatolog a fost deja propus pentru a i se retrage dreptul de a profesa, din cauza opiniilor sale. Există în privința vaccinurilor un consens politic, cum rar îți este dat să vezi. De la cei mai prăfuiți birocrați și politruci până la cei mai strălucitori lobbyști și tehnocrați, toată elita aleargă cu seringa în mână după copiii altora.

În Italia, în același timp, aceeași situație. Guvernul dorește să introducă vaccinarea obligatorie, iar părinții, mai energici decât în România au ieșit în stradă. Aici, există și statistici oficiale, veritabile și plauzibile, în măsură să lămurească limpede pe toată lumea de ce este nevoie să vaccinezi copilul. Așadar, conform raportului Organizației Mondiale a Sănătății, în Peninsulă s-au „înregistrat” 3300 de cazuri de pojar și doi morți. Acum, te poți concentra pe cei doi sărmani copii care au trecut la cele veșnice și poți lua de bune informațiile autorităților, care, de alfel, imparțiale, nu discută deloc despre morțile rezultate în urma vaccinurilor. Dar poți încerca să vezi, după cum sugerează rezonabil unii cercetători, dacă nu există posibilitatea ca ei să fi suferit de alte probleme înainte de a face pojar, mai ales că sănătătea lor înainte de boala nu ne este dezvăluită. Sau, fără să excluzi, variantele precedente, poți da vestea cea bună că 3298 de copii sunt imuni, fără vaccin. Sau poți să spui ipocrit că fiecare viață contează și niciun copil nu trebuie să sufere. Și de aceea, îi vom vaccina pe toți, indiferent de efectele colaterale oficiale și de posibilele victime. Iar copiii ai căror părinți nu vor să le ofere această șansă vor trece în custodia statului sau a unor familii mai deschise la minte. Toți copiii trebuie să aibă o șansă, chiar dacă va trebui să destrămăm toate familiile pentru asta.

Germania, un far al intervenționismului în familie, a raportat la jumătatea lui aprilie, 504 cazuri de pojar. Așa că autoritățile nu au mai stat pe gânduri și au decis să treacă la legiferare. Unde-i lege, nu-i tocmeală, ci penalități. Cine o face pe independentul și se crede stăpân al copiilor săi, va trebui să plătească, cel mai probabil, o amendă de 2800 euro. Legea nu a fost încă adoptată, dar este de așteptat să treacă de Parlament.  Pe lângă amenzi, Ministerul Sănătății din Germania dorește ca grădinițele să-i raporteze pe părinții care nu pot demonstra că au avut parte de consultații medicale în privința vaccinurilor. Cine nu dovește că a luat meditații despre vaccinuri, va avea copiii expulzați de la școală.

Ceva mai departe acum. Altă lume, alte probleme, dar aceleași vaccinuri și aceleași boli, plus altele. În Siria, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a anunțat, tot luna aceasta, o epidemie de pojar lângă Damasc și o alta de poliomelită în partea de est a țării. 17 copii au paralizat din cauza poliomelitei, ne spune OMS. Sau nu chiar, dacă citim mai cu atenție. Conform purtătorului de cuvânt al organizației, Tarik Jasarevici, spre deosebire de precedenta epidemie din 2013, actuala maladie a izbucnit chiar din vaccinul împotriva poliomelitei.  Până la alte clarificări și lămuriri, ne oprim cu faptele aici.

Mai relevantă este însă problema teoretică. Pentru că în privința vaccinurilor miezul disputei nu este medical, ci politic. Adică, ține de filosofie politică și nu ar trebui să fie prea complicat de înțeles acest lucru. Așadar, chiar punând între paranteze toată documentația, istoricul și conexiunile tenebroase între marile companii și guverne,  presupunând că vaccinurile chiar fac bine, imunizează și salvează o mulțime de copii, o asemenea putere pur și simplu nu poate fi încredințată cuiva, din motive care țin de o antropologie realistă. De pildă, până și un guvern de samariteni (care oricum nu ar face binele cu forța, dar să lăsăm aceste chestiuni pentru altă dată) poate fi dărâmat, iar în locul său pot apărea peste noapte naziștii cu puteri absolute asupra copiilor și familiilor noastre. Pe scurt, chiar și pentru un fanatic al vaccinurior, al adevărului manifest din revistele peer-review și al Științei Imaculate, soluția obligativității ar trebui să îi repugne, în primul rând din argumente prudențiale.

Sursă://karamazov.ro/index.php/polemici/533-vaccinurile-ca-problem-politic.html

România, țara care a avut prima SONDĂ petrolieră din lume, prima RAFINĂRIE și prima țară care a exportat BENZINĂ.

Zăcămintele de mii de ani ale României sunt neprețuite, iar țara noastră a fost prima care a avut o sondă petrolieră, o rafinărie și a exportat benzină pentru prima dată în istorie.

Din cele mai vechi timpuri subsolul României a fost bogat în hidrocarburi și acest lucru este atestat de urmele de petrol de pe bucățile de ceramică din secolul al II-lea descoperite în siturile araheologice, scrie Historia.ro
Peste 150 de ani de experiență în domeniul extracție de petrol și un subsol cu peste 2000 de ani de resurse naturale, ar fi cifrele cu care ar trebui să ne mândrim atunci când vorbim despre zonele petroliere, zone care în 1857 stabileau pentru România, la nivel mondial, trei mari premiere:
Prima țară din lume cu o producție de petrol înregistrată oficial în statisticile internaționale. (The science of petroleum, 1938)
La Lucăcești, Bacău s-a construit prima sondă petrolieră comercială din lume. Prima rafinărie industrială a fost construită de frații Mehedințeanu la periferia Ploieștiului, (strada Buna Vestire nr.174) cu echipament comandat în Germania, de la compania Moltrecht.
Primul oraș din lume, iluminat public cu petrol lampant, a fost Bucureștiul. Începând cu 1 aprilie 1857, orașul avea să fie iluminat cu 1000 de lămpi.
Toate acestea au dus la transformarea orașului Ploiești în „capitala aurului negru”. Orașul devenise după anul 1856 cel mai mare producător de petrol din Europa. În țară existau 10 rafinării cu o capacitate de 34 de milioane de tone pe an din care 5 erau în jurul Ploieștiului, în județul Prahova.
Ca urmare a dezvoltării industriei petrolului din România la momentul respectiv, țara a înregistrat și alte premiere mondiale:
Începând cu anii 1900 România a fost prima țară din lume care a exportat benzină. În 1904 se înființa prima școală din lume de maiștri sondori la Câmpina.
Între anii 1939-1940, destinul României a coincis cu destinul petrolului. România trece de la neutralitatea din septembrie 1939 la nonbeligeranța părtinitoare începând cu mai 1940, așa cum și industria petrolieră trece de la o industrie acomodată statului și cerințelor pieței libere capitaliste la una încorsetată de celebrul Ol Pkt semnat între București și Berlin la 27 mai 1940. Importanța petrolului românesc pentru Reich-ul lui Hitler este foarte bine arătată de estimările marelui istoric german Andreas Hillgruber. Conform analizei sale, livrările de produse petroliere ale României către cel de-al III lea Reich, au însumat în perioada 1939-iulie 1944 o cantitate de 11.632.000. Aceasta a reprezentat o treime din consumul general al Reich-ului.

Sursă: România, țara care a avut prima SONDĂ petrolieră din lume, prima RAFINĂRIE și prima țară care a exportat BENZINĂ | ActiveNews

”Nu cred în conceptul de dragoste necondiţionată într-o relaţie de cuplu. Aceasta este posibilă doar între părinţi şi copii” Interviu cu psihologul belgian Andre Moreau 

André Moreau este psihiatru, psiholog, psihanalist, preşedinte al Comunităţii Terapeutice Y VOIR CLAIR din Belgia, fondator şi membru al Societăţii franceze de Gestalt, ex-vicepresedinte al Societăţii „Balint” din Belgia, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Psihoterapie şi Somatoterapie de la Strasbourg, autor a 12 cărţi şi a peste 40 de articole apărute în revistele de specialitate. L-am cunoscut în primăvara lui 2006 într-o librărie din centrul oraşului Iaşi. Mai bine zis, am întâlnit o parte din el, materializată în una dintre cărţile sale: „Dragoste şi sexualitate”, în care ne vorbeşte despre dragoste, libertate, intimitate, comunicare, responsabilitate şi, mai ales, sinceritate în raport cu noi înşine şi cu ceilalţi. În virtutea felului autorului de a aborda aceste lucruri, citind cartea, am încercat de nenumărate ori să-mi imaginez cum arată André Moreau.

Jumătate de an mai târziu, l-am reîntâlnit la Bucureşti, unde era oaspete de onoare la o conferinţă internaţională de psihologie. L-am identificat în mulţimea de persoane care se înscriau pentru participarea la conferinţă. Intuiţia mi-a sugerat că „anume acesta trebuie să fie André Moreau” – un bărbat în vârstă, lipsit de fiţe sau pretenţii de „invitat de onoare”, calm, îmbrăcat modest şi cu un rucsac mare în spate. Firescul în întruchiparea sa franceză. Peste două săptămâni l-am revăzut la Chişinău, fiind invitat, de către o asociaţie autohtonă, la un training. Atunci am îndrăznit să mă apropii şi să-i solicit un interviu. Din primele momente ale discuţiei, mi-am dat seama că particip la una dintre cele mai simple şi fireşti comunicări pe care am avut-o în viaţă şi m-am bucurat că intuiţia nu m-a înşelat.

– Dle Moreau, în cartea „Dragoste şi sexualitate”, vorbiţi despre lucruri adevărate, dar greu de acceptat pentru unii dintre noi. Felul dvs. de a vedea lumea presupune experienţa şi sinceritate, pe care şi-ar putea-o permite doar un om care a trecut printr-un lung travaliu de autocunoaştere şi autoacceptare. La 30 de ani, André Moreau era la fel de liber şi curajos ca şi acum?

– Pe atunci eram un catolic pur şi credincios, consecinţă a şcolii şi colegiului catolic, pe care le absolvisem. Pe la 18 ani, mă gândeam să mă fac misionar catolic şi să plec în Congo. Aveam o idee puritană despre căsătorie şi relaţii sexuale. M-am însurat la 26 de ani şi prima relaţie cu o femeie a fost cu soţia-mea. Până la vârsta de 40 de ani, i-am spus numai unei femei: „Te iubesc”.

– Ce v-a făcut să renunţaţi la acest fel de a fi?

– La un moment dat, am realizat că viaţa mea era foarte comodă, dar şi supusă. Mă conformasem aşteptărilor părinţilor, celor ale societăţii şi ale religiei în raport cu mine, iar aceasta nu mai convenea sentimentelor şi necesităţilor mele. Eram fidel bisericii, lui Dumnezeu, soţiei, familiei şi uitasem ceva esenţial – uitasem de mine. Nu-mi mai eram fidel mie însumi şi, totodată, observam că eram atras şi de alte femei. M-am gândit că trebuie să schimb ceva, ca să mă respect pe mine şi pe ceilalţi. Am început cu psihanaliza mea, pe la 32–36 ani, însă nu am realizat prea multe. De-abia după ce-am descoperit terapia Gestalt, la 40 de ani, am fost capabil să fac unele schimbări, m-am acceptat mai mult pe mine şi m-am simţit mai puţin vinovat. Am reuşit să fiu mai sincer cu mine şi cu ceilalţi. La 51 de ani am divorţat, descoperind libertatea pe care nu o acceptasem niciodată pentru mine, fiind până atunci propriul meu prizonier şi deţinând conştient cheile propriei mele închisori. Dar nu învinuiesc pe nimeni, căci eu eram responsabil de aceasta.

– Să înţeleg că acum nu mai credeţi în istorii de genul „ei s-au iubit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”?

– Este o idee în care am crezut până la 41 de ani şi în care continuu să cred. Dragostea se poate manifesta în diferite feluri şi poate avea durate diferite. Dacă protagoniştii unei poveşti de dragoste doresc să-şi păstreze relaţia şi pe ei îi unesc nu doar obligaţiile, ci şi compatibilitatea, interesele comune, aceleaşi valori şi filozofie a vieţii, ei ar putea fi împreună până la urmă. Reieşind din experienţa mea, cred că e mai corect şi mai onest să-i spui unei persoane: „Astăzi, tu eşti femeia/bărbatul vieţii mele!” sau: „Sper să fim împreună cât mai mult timp”, decât: „Numai pe tine te voi iubi până la moarte”. În tinereţe, fusesem şi eu fidel ultimei formulări, dar timpul m-a făcut să-mi dau seama că aceasta ţine de caracterul efemer al lucrurilor şi că totul se află în schimbare continuă. Asta nu înseamnă că anulez valoarea expresiei „te iubesc”, ci că vorbesc anume de ceea ce simt în prezent. „Te voi iubi mereu” este o proiecţie pentru viitor a unui sentiment prezent, pe care l-am dori să fie etern. Renunţând la asemenea declaraţii, acorzi mai multă atenţie iubirii pe care o trăieşti în clipa de faţă.

– Ce să facem cu dorinţa pe care o simţim în raport cu o altă persoană? Cum se împăca aceasta cu regulile de convieţuire în cuplu?

– Dorinţă există întotdeauna. Suntem atraşi de mai mulţi oameni, pentru că întâlnim persoane deosebite, de care ne putem îndrăgosti. Dar atunci când am o relaţie adevărată cu cineva, când nutresc sentimente adevărate faţă de o persoană concretă, când simt securitate emoţională în relaţia cu celălalt, pot să ignor foarte uşor aceste dorinţe. Însă o relaţie de conflict, în care se discută aprins şi celălalt nu doreşte sau nu poate să se schimbe, nu este corect şi rezonabil să mai fie menţinută.

– În practică dvs. de psihoterapeut, probabil că aţi ascultat multe poveşti triste de iubire. De unde vin dezamăgirile în dragoste?

– Finalurile triste ale relaţiilor sentimentale au motive diferite. Una dintre cele mai importante cauze ale acestor eşecuri este că, deseori, îi declarăm cuiva dragostea numai pentru că ne pare că iubim. Îndrăgostirea este un proces foarte rapid, care apare fără ştirea noastră, este ceva ce am construit de mult timp în interiorul nostru, involuntar şi inconştient. Totul se întâmplă de parcă am avea în rucsacul nostru diferite măşti, pe care le aplicăm pe chipurile anumitor persoane şi care ne împiedică să le vedem cu adevărat. Masca „femeii ideale” şi a „bărbatului ideal” sunt construite, în mintea noastră, încă din copilărie. Din momentul în care o femeie îmi prezintă câteva caracteristici majore, mai mult sau mai puţin conştiente, scot masca cea mai potrivită, i-o aplic pe faţă şi… mă îndrăgostesc. E „dragostea la prima vedere”, atunci când mă topesc de iubire şi cred că sunt în relaţie intensă cu acea femeie, însă, de fapt, sunt în contact cu propria-mi mască. Atâta timp cât o menţin, trăiesc cu iluzia şi păstrez speranţa. Dacă nu-mi arunc masca, continuu să sper până în momentul în care văd că toate aşteptările îmi sunt înşelate şi am motive suficiente să o acuz că nu corespunde doleanţelor mele şi, eventual, să o resping.

– Şi ce să facem cu măştile din rucsac?

– Măştile pot fi de folos. Aspectul pozitiv al acestora e că vă ajută să ştiţi – mai mult sau mai puţin – ce căutaţi sau ce aşteptaţi de la un partener. Aspectul negativ consta în faptul că această imagine deformată este sursa numeroaselor conflicte în dragoste. Pentru că dragostea înseamnă să-l eliberăm pe celălalt de aşteptările şi proiecţiile noastre. Trebuie să-i scoatem masca, să-l cunoaştem cu adevărat, aşa cum este, şi doar pe urmă să înţelegem dacă îl putem iubi sau nu.

– Cât de eficienţa este psihoterapia în conflictele din cupluri?

– În cazul oamenilor care se căsătoresc prea tineri, fără a cunoaşte bine diferenţa dintre a fi îndrăgostit şi a iubi, e mai dificil. Aceştia, căsătorindu-se, cred că ştiu totul, iar mai târziu – din păcate, prea târziu -, se îndrăgostesc cu adevărat de altcineva. Este dureros, alteori catastrofal, dacă sunt uniţi pentru o viaţă printr-o legătură indisolubilă religioasă sau familială, ori dacă nu vor sau nu pot să se despartă din cauza copiilor pe care-i au împreună. Dacă trăiesc şi conflicte relaţionale de alt ordin, atunci le este asigurat iadul pe pământ. În situaţia în care, dimpotrivă, au fost îndrăgostiţi cu adevărat şi acum relaţia li se şubrezeşte din cauza conflictelor, o terapie de cuplu le va fi de folos. Uneori, însă, chiar dacă am fost îndrăgostiţi reciproc, se întâmplă ca, în urma conflictelor repetate şi de nerezolvat, pragul de toleranţă să fie depăşit şi reîndragostirea să devină imposibilă. În acest caz, o separare provizorie şi de comun acord le va permite celor doi să-şi vadă mai limpede viitorul, chiar şi în sensul unei despărţiri definitive.

– Există indicii care vorbesc despre viitorul unei relaţii?

– O relaţie de dragoste de durată necesită autocunoaştere şi maturizare psihologică. Este important să pot renunţa la masca şi să găsesc persoana iubită aşa cum este ea. Nu neg valoarea dragostei la prima vedere, căci ea nu este doar o simplă iluzie. Ea conţine o valoare foarte importantă, o primă etapă de la care poate fi construită iubirea. Dar e necesar să-l cunoaştem pe celălalt o perioadă oarecare, ca să fim siguri că această atracţie se transformă în dragoste adevărată. Dacă iubim o persoană şi avem cu ea o relaţie frumoasă, durabilitatea acesteia, implicit păstrarea dragostei, presupune o muncă enormă. Trebuie să mă fac plăcut, credibil, dorit, pentru că celălalt să mă dorească aşa cum şi eu îl vreau. Fiindcă, nu cred în conceptul de dragoste necondiţionată într-o relaţie de cuplu. Aceasta este posibilă doar între părinţi şi copii. În cuplu, fiecare partener trebuie să contribuie la relaţia pe care o construiesc împreună. Ca să menţinem interesul partenerului, trebuie să muncim mult, să-l seducem, să fim amanţi şi iubiţi chiar şi după ce devenim concubini sau soţi. Ştiu că seducerea este adesea înţeleasă în mod negativ şi subînţelege atragerea cuiva în mod irezistibil şi abaterea acestuia de la calea cea dreaptă. Eu însă văd aici un sens pozitiv, ce provine din latinescul „se ducere” – a atrage spre sine. În primul caz, seducerea înseamnă să fii seducător, în sensul mesajelor ascunse şi a manipulării. În al doilea – trebuie doar să te faci plăcut şi dorit.

La fel, este important să comunicăm cu adevărat şi nu doar să facem schimb de replici. Este foarte important să-l ascult pe celălalt, şi anume să fiu atent la ceea ce el vrea să-mi spună şi eu nu pot (sau nu vreau) să înţeleg, fără a-i răspunde cu reproşuri. Mai degrabă, trebuie să-i spunem: „Ajută-mă cu răbdare, fără să mă critici, să înţeleg sentimentele tale şi ale mele”. Sunt foarte importante, în acest caz, valorile, interesele sau felul de a vedea lumea, pe care le avem amândoi. Crezând în principiul similitudinii cuplurilor fericite, consider că cei care se aseamănă, se adună. Şi, probabil, cel mai important lucru este că iubirea să existe în mine până la întâlnirea cu celălalt, să am dezvoltată capacitatea de a iubi viaţa şi oamenii. În mod obişnuit, considerăm că iubirea apare atunci când întâlnim pe cineva care ne place şi de care ne îndrăgostim. Însă dacă ea apare doar în acel moment, mă tem că o să dispară destul de repede. Reuşita unei relaţii în doi este adesea urmarea a ceea eu numesc „dragoste pentru o persoană”, punctul de plecare al căreia este dragostea pe care o am pentru mine însumi.

– Cât de mare trebuie să fie dragostea pentru propria-ţi persoană în raport cu cea pe care o porţi persoanei iubite?

– Dragostea faţă de sine, la care mă refer, nu presupune egoism în sensul propriu al acestui cuvânt. Trebuie să ne iubim într-atât, încât să ne putem spune: „Mă iubesc, deci exist prin mine însumi, trebuie să mă ocup de problemele şi nevoile mele pentru a putea atinge nivelul de altruism în care există prezenţa şi atenţie faţă de celălalt”. Copii mei au priceput acest lucru foarte bine, numindu-mă „egoistul generos”, deşi eu cred că sunt „egocentricul generos”. Dacă mă ocup suficient de mine, acest lucru îmi permite să fiu independent în plan psihologic şi în plan material. Iar independenţa este foarte importantă şi pentru relaţia de cuplu, şi pentru calitatea vieţii, în general. Dependenţa de cineva sau de ceva îmi pare a fi una dintre sursele principale ale suferinţelor psihologice. Dacă nu mă iubesc, sunt dependent de dragostea celuilalt, pentru a mă simţi iubit sau demn de a fi iubit. Mai mult, nu-l cred pe celălalt când zice că mă iubeşte. Dacă unul dintre parteneri nu este autonom din punct de vedere material, el creează o dependenţa şi, pentru a se simţi în siguranţa materială, contează pe celălalt. Deseori se întâmplă ca aceştia să-şi caute alţi parteneri dependenţi, crezând că împreună vor fi mai puternici. Din nefericire, mecanismul nu funcţionează practic niciodată şi ambii se comportă ca doi şchiopi care, sprijinindu-se unul de altul, sfârşesc prin a se termina reciproc.

– Dacă dorinţa este omniprezentă în viaţa noastră, cum distingem dragostea de multitudinea de dorinţe?

– Acţiunea de a face dragoste este un amestec complex al dorinţei sexuale egocentrice şi dragostei pentru celălalt. Prima este indispensabilă la începutul unei relaţii de dragoste, fiind necesară, dar insuficientă pentru a crea o relaţie care să conţină şi a doua dimensiune, dragostea pentru celălalt. Nu pot să rămân prea mult îndrăgostit de cineva care nu mă atrage şi sexual. Dar trebuie să fim atenţi şi să observăm ce se întâmplă după ce facem dragoste. Dacă nu se întâmplă nimic în mod repetat, înseamnă că nevoia sexuală este predominantă. În cazul în care cei doi ajung la un consens în această privinţă şi fac sex numai pentru plăcere, e minunat. Însă, fiind vorba de o relaţie de durată, ambii îşi doresc mai mult. Adică dragostea. Dacă aceasta există, ea continuă şi după actul sexual, sub formă de tandreţe, dialog, mângâieri, dorinţa de a face multe lucruri împreună. Or, dragostea este ceea ce se întâmplă după ce facem dragoste.

– Şi frumuseţea, probabil, este un concept ce se pretează în contextul dragostei, sexualităţii şi intimităţii. Ce credeţi despre frumuseţe, cum o definiţi?

– Un proverb arab spune că frumuseţea este în ochii privitorului. Din fericire, ea este subiectivă, altminteri am iubi cu toţii una şi aceeaşi persoană. Frumuseţea pe care eu o văd şi o definesc depinde de modelul pe care l-am interiorizat în mintea mea. Primul meu model au fost statuile greceşti. Pe la 15-20 de ani, eram un bun atlet, campion la acrobaţie, fiind pasionat de Grecia antică şi femeia ideală trebuia să se asemene „frumuseţii greceşti”. Mai târziu, am cunoscut o dansatoare americană remarcabilă şi am început să fiu atras de mişcare şi graţie. Îmi părea că o femeie frumoasă trebuie să fie neapărat graţioasă, fiindcă aceasta presupune că posedă o fineţe a sentimentelor. La 41 de ani, am început să fac Gestalt, învăţând să privesc şi să ating. Respectiv, mă fascinau femeile care aveau curajul să mă privească în ochi. O femeie care mă priveşte în ochi îmi pare formidabilă.

– De care dintre aceste modele vă conduceţi acum?

– De cel construit într-o manieră mai conştientă – al femeii care poate să privească şi să vorbească despre sentimentele ei: „te iubesc” sau: „nu te iubesc”. Astăzi, lumea este abordată de imaginile top-modelelor renumite, create de designeri. Dar în ce mă priveşte, o femeie care nu vorbeşte, nu poate să mă atragă.

– Ştiu că aţi avut o relaţie specială cu India. Cum v-a apărut interesul pentru această ţară?

– Când aveam 35 de ani, am citit cartea înţeleptului indian Krisnamurti, „Se liberer du connu”. Era primul meu contact cu Orientul, care m-a ajutat să înţeleg că, uneori, obiceiurile sunt ucigătoare. Krisnamurti spune: „Îmbătrânim atunci când dăm prioritate cunoscutului asupra necunoscutului”. Rămânând ataşat obiceiurilor tale, îţi faci viaţa monotonă şi te plictiseşti, iar plictiseala ucide viaţa. El a descoperit, prin filozofie, acelaşi lucru pe care eu l-am descoperit prin psihoterapie.

Mai târziu, am plecat în India, unde am fost de cinci ori. Am stat la mănăstiri, am discutat cu călugării şi am făcut meditaţii cu budiştii. Observând un nou fel de a mă privi în interior, mi-am diminuat ataşamentul faţă de lucrurile terestre. Bunăoară, n-am mers cu maşina de 25 de ani. În ziua divorţului meu, automobilul mi s-a defectat şi mi-am zis că nu mai am nevoie de el – copiii îmi erau deja mari, iar eu locuiam aproape de o gară foarte importantă. Nu aveam bani şi nu puteam să-mi cumpăr alt automobil, dar văzând că mă descurc şi aşa, am renunţat la maşină chiar şi atunci când situaţia materială s-a ameliorat. De fapt, nu mai sunt „ataşat” nici de bani. Dacă îi am, profit de ei, dacă nu – mă descurc fără să sufăr.

– Care a fost itinerarul formării dvs. profesionale?

– Am învăţat la medicină, iar diploma în psihologie am obţinut-o în timpul studiilor. După facultate, când am înfiinţat un centru de psihoterapie pentru copiii dificili, am început să fac psihanaliză. De la 38 de ani, am urmat traininguri. de lungă durată în psihodramă, analiză tranzacţională, Gestalt şi hipnoză.

– Aţi putea practica şi altă meserie?

– Nu-mi pot imagina acest lucru. Dacă aş fi avut altă profesie, trebuia să fiu la pensie de zece ani. Psihoterapia îmi dă posibilitatea să lucrez şi să comunic.

– Din cărţile pe care le-aţi scris şi din felul dvs. de a fi transpare mult optimism. Cum depăşiţi stările de plictiseală, de cădere psihologică, de depresie?

– Nu mă plictisesc niciodată. Probabil, am moştenit această trăsătură de la mama, care era o femeie plină de energie şi în continuă mişcare. Ţinea o mică fermă, se ocupa de noi şi nu avea nici duminici, nici vacanţă. În ultimii ani de viaţă, când energia îi mai scăzuse, citea, privea televizorul, făcea lucruri pentru care nu a avut timp în tinereţe. Îmi spunea că nu se plictiseşte niciodată şi eu sunt ca ea. Ceea ce mă menţine în formă şi mă face să nu mă plictisesc este creativitatea şi muncă. Tot timpul, sunt interesat de lucruri, de oameni, de viaţă.

Am avut momente de depresie uşoară pe la 15–25 de ani, care erau inerente acelei vârste şi nu erau intense. Locuiam la o fermă, unde aveam multe activităţi care nu-mi permiteau să stau deprimat. Schimbările spre optimism au apărut după 41 de ani, când am început să fac Gestalt, la Londra, când am început să mă privesc în interior, să mă accept aşa cum sunt, să mă apreciez şi să mă iubesc. Faptul că am condiţionat mai mult optimism în raport cu mine şi cu ceilalţi m-a ajutat să devin mai competent şi în psihoterapie. Cu Gestalt-ul, în câteva săptămâni, am reuşit să schimb mai multe decât în câţiva ani de psihanaliză, pe care am făcut-o între 32 şi 37 de ani. Experienţă era excitantă şi fascinantă. Am început să iubesc mai mult, pe mine şi pe ceilalţi, şi-am învăţat să spun foarte uşor: „Te iubesc”.

– Ce valoare are pentru dumneavoastră expresia „te iubesc”?

– Când relevă sentimente conştiente şi reale, când sunt spuse sincer şi expun capacitatea noastră de a iubi cu adevărat, când nu conţin mesaje ascunse sau manipulatorii, aceste cuvinte au o valoare enormă.

„Te iubesc” este un sentiment important care trebuie împărtăşit. Constat cu tristeţe că, deseori, exprimarea afecţiunii faţă de o persoană pe care o iubim este şi rămâne atât de dificilă. Mă gândesc la numeroşi părinţi care se tem să-şi manifeste intimitatea şi afecţiunea în prezenţa copiilor. Mă gândesc la îndrăgostiţii care se ascund de privirile altora sau, şi mai rău, la îndrăgostitul căruia îi este frică să-şi exprime sentimentele. De multe ori, am vrea să facem acest lucru, însă nu ştim cum. Pentru că n-am fost deprinşi cu exteriorizarea şi manifestarea sentimentelor noastre, ne este frică că vom fi refuzaţi. Dar pe urmă putem să regretăm foarte mult. Prima şi ultima dată i-am spus mamei mele: „Te iubesc”, când era pe patul de moarte. Şi am început să plângem amândoi. Nu pot să ştiu la ce se gândea ea atunci… De aceea, când putem într-adevăr să spunem cuiva că îl iubim, este un moment minunat, privilegiat, şi nu trebuie să ne fie frică de nimic. Te iubesc! Anume pe tine! Ai putea să fii o femeie, fiul meu, mama mea, fratele meu. Aş putea să i-o spun lui Dumnezeu, aproapelui meu, lumii sau mie însumi.

– După toate căutările dvs. intelectuale, spirituale şi profesionale, ce vă pare că este cel mai important lucru în viaţă?

– Ca să răspund la această întrebare, voi folosi o regulă psihoterapeutică, spunând primul cuvânt care îmi vine în minte. Şi acesta este „dragoste”. Dragostea, în toate formele ei de manifestare. L’amour, toujours l’amour.

Sursă: ”Nu cred în conceptul de dragoste necondiţionată într-o relaţie de cuplu. Aceasta este posibilă doar între părinţi şi copii” Interviu cu psihologul belgian Andre Moreau – AM Press

Feminismul masculinizează fetele, efeminează băieții și periclitează familia – Rost Online

Nimic nu poate fi mai rau pentru tinerele fete decit a pune in mintea lor ca sunt mai bune ca baietii, ca baietii sunt mai putin inteligenti, ca sunt agresivi si trebuie evitati din acest motiv, si ca familia si casatoria sunt institutii sociale pentru asuprirea femeii si trebuie eliminate. Adultii care invata fetele sa gandeasca asa sunt iresponsabili, fetele care sunt indoctrinate sa gandeasca asa sunt victimizate, iar baietii sunt dublu victimizati. Pe scurt, acestea sunt doctrinele si obiectivele fundamentale ale feminismului zilelor noastre. Feminismul e o ideologie care polueaza mintea fetelor si urmareste feminizarea baietilor.

Miscarea femeilor pentru drepturi si egalitate

Nu am dedicat pina acuma nici un comentariu special privind feminismul, dar speram sa o facem mai des in viitor. Feminismul e inca in voga, isi schimba des culorile, dar e la fel de vicios ca si in anii 50 si 60 cind s-a nascut. El, insa, nu trebuie confundat cu miscarea femeilor pentru drepturi, o miscare istorica legitima inceputa in secolul XIX cu scopuri bune. Miscarea femeilor cerea egalitatea in drepturi cu barbatii, dreptul de a mosteni si detine proprietati in numele propriu, dreptul de a vota, dreptul de a candida la functii publice, de a servi in functia de jurati, de a obtine carti de credit in numele lor, de a nu fi concediate pentru ca sunt insarcinate, de a nu fi hartuite sexual, de a fi protejate de abuzul sotilor ori violenta in familie, de a fi tratate cu respect si egal cu barbatii la locul de munca, de a fi platite egal cu barbatii pentru munca si efort egal, si, in general, egalitatea de sanse intre barbati si femei in diverse domenii. Si, printre altele, dreptul de a participa la jocurile olimpice. Privind jocurile olimpice, poate ni se pare straniu, dar inca acum 100 de ani femeilor nu li se permitea sa participe la majoritatea competitiilor sportive olimpice. Ele erau rezervate barbatilor, iar femeile erau „tolerate” ici si colo prin participarea la sporturile „feminine”. Pierre de Coubertin e creditat cu afirmatia, facuta in 1912, ca „jocurile olimpice trebuie rezervate doar pentru barbati”. [Detalii]

In anii 50 si 60 miscarea pentru drepturi ale femeilor s-a dezlipit de o noua ideologie care, in timp, a deturnat ideologic miscarea femeilor, devenind, treptat, ceea ce din anii 50 si 60 incoace se cunoaste sub numele de feminism. Feminismul originar s-a transformat, treptat, intr-o miscare si ideologie anti-familie, anti-casatorie, anti-viata, antibarbati si anti-crestina. Feminismul promoveaza avortul, divortul, abolirea casatoriei si a familiei, marginalizarea barbatilor si a baietilor si a influentei lor in societate, egalitatea de conditii (nu egalitatea de sanse), intensificarea rolului statului, cit si interventia lui, in viata de familie, casnicie si cresterea si educarea copiilor. Feminismul a devenit o traiectorie pentru lansarea si promovarea revolutiei sexuale. Ideologia feminista e fasonata si propagata de mult cititele publicatii americane Cosmopolitan si Jezebel, cea din urma fiind o imparateasa vicleana din Vechiul Testament. Femeia ideala feminista este cea care nu se casatoreste, munceste mult, castiga bine, e carierista, tinteste sa ajunga in varful piramidei companiei, traieste in concubinaj, iar daca alege sa aduca copii pe lume, nu aduce decit unul, iar asta de obicei prin inseminare artificiala ori surogat, adica fara ajutorul barbatului.

Feminismul contemporan victimizeaza si femeile casatorite. Ridiculizeaza si rusineaza femeile care aleg sa se casatoreasca, care isi gasesc pace si liniste sufleteasca in cadrul familiei si casatoriei naturale, au copii, ori prefera viata de familie carierei ori muncii in afara familiei. Feminismul e si antifemininitate. Femininitatea la femei, la fel ca vestimentarea feminina, sunt ridiculizate. Feminismul se plinge de barbati, de discrepanta intre venitul femeii si al barbatului, si vede pe toate femeile planetei ca victime ale patriarhatului masculin care subjuga si persecuta femeile. Din perspectiva feminismului, femeile si barbatii nu sunt compatibili ci intr-o stare de competitie, intr-un razboi rece pentru acapararea de resurse limitate. Practic vorbind, nu exista nici un aspect social ori sociologic pe care feminismul sa nu-l critice ori sa nu incerce sa-l demoleze.

Omniprezenta feminismului contemporan

Ba mai mult, e ingrijorator ca feminismul devine tot mai influent si in biserici, in special in cele protestante. In numele egalitatii, feministele au ajuns in functii ierarhice importante si infleunte in Suedia, Finlanda, ori Norvegia. La fel dincolo de Ocean, in Statele Unite unde feministele detin functii influente in Biserica Episcopala, multe din aceste femei fiind divortate ori lesbiene, promotoare ale avortului si drepturilor homosexualilor. Notam, cu ingrijorare, ca luna trecuta Biserica Metodista din America a hirotonit ca episcop la San Francisco o lesbiana care traieste cu o femeie de 25 de ani. Evenimentul acesta e socant considerind ca Biserica Metodista e cunoscuta pentru valorile ei conservatoare si pozitiile ei biblice privind casatoria si familia.

Feminismul e prezent si in structurile internationale. Rezolutiile ONU antifamilie si proavort sunt scrise de activiste feministe. In Scandinavia, feministele cauta sa impuna politicii o viziune feminista, pretinzind ca barbatii nu se pricep la politica si ca dezastrele militare si economice cu care s-a confruntat omenirea de mii de ani se datoreaza lipsei femeilor din politica si a politicilor agresive ale barbatilor. De fapt, Suedia oficial  promoveaza o politica externa numita „feminista,” un lucru care a propulsat Suedia intr-un conflict neplacut, cu citiva ani in urma, cu tarile islamice, in special cu Arabia Saudita. Confictul dintre Suedia feminista si Arabia Saudita islamica continua de multi ani si il comentam sporadic in editiile noastre AFR de marti. Conflictul acesta a rezultat si in victime politice prin retragerea ambasadorilor celor doua tari si sistarea investitiilor.

Feministele iubesc sa urasca barbatii si mai ales sa fie sarcastice ori beligerente. Publicatiile prestigioase ale Americii sunt vehicolele preferate ale feministelor prin care isi propaga ura si dispretul fata de barbati. Un exemplu recent e New York Times care in mai anul aceasta a alocat spatiu larg promovarii cartii unei feministe, Jessica Valenti. In cartea ei, Valenti dispretuieste barbatii, acuzindu-i ca privesc femeile doar ca pe niste obiecte sexualizate, si se intreaba cum de femeile in general mai rezista sa traiasca impreuna cu barbatii. Valenti a avut expriente neplacute cu barbatii, scrie ea, dar poate e si usor de inteles de ce. Abordind astfel de atitudini privind barbatii e greu de vazut cu ea si-ar putea gasi un sot ori un prieten care sa o indrageasca. In opinia ei, fiecare baiat e un monstru in devenire, la fel ca tatii lor, un potential agresor al fetelor, un alcoolic, un viitor sot care isi va abuza sotia.

Feminismul zilelor noastre isi pune nadejdea in Hillary Clinton ca viitor presedinte al Americii. Pina in prezent toate femeile cu succes in politica au fost femei traditionale care au respins feminismul. Ne gandim la Margaret Thatcher in Marea Britanie, Angela Merkel in Germania (care, fiind fiica de pastor protestant, detine pozitii ferme pro-viata si anti-casatorii homosexuale), ori Theresa May, Premierul Britanic conservator care a sugerat, la un moment dat, abrogarea legislatiei britanice care a instituit casatoriile homosexuale in Marea Britanie. La fel in restul lumii. Singura exceptie pare a fi Suedia si politica ei interna si externa feminista.  Am mai putea adauga aici si Norvegia, dar premierul ei e o femeie conservatoare (cel putin in teorie). Feminismul a triumfat in Scandinavia si ne intrebam cum s-a ajuns la asta si, mai ales, cum de vikingii au ajuns sa fie stapiniti de femei. Caci acolo nu mai e vorba de egalitate intre barbati si femei ci de impunerea viziunii feministe asupra intregii societatii printr-o politica feminista. Ideologia feminista e la lucru acolo si in domeniul familiei. Rolul statului in cresterea copiilor e in crestere, iar cel al familiei traditionale e in scadere. Sub influenta feminismului Scandinavia se feminizeaza.

Feminismul e si anticrestin. Detine si promoveaza valori care contravin prescriptiilor biblice privind familia, casatoria, copiii, sexualitatea si relatiile dintre soti. E si influent. In America, sondajele de opinie indica ca 18% dintre femeile si adolescentele americane se considera feministe. Feminismul, insa, creaza o lume fictiva, rupta de realitate. Caci societatea binara, constituita pe fundamentul celor doua sexe opuse, dar complementare, nu poate fi eliminata. Dar gandirea traditionala ori religioasa privind relatiile dintre barbati si femei poate fi. Si asta deja cu mult succes. Feminismul, in tandem cu homosexualii, promoveaza transgenderismul. Promoveaza si educatia sexuala in scoli, sub egida caruia se promoveaza valorile si obiectivele feminismului. Barbatii sunt agresivi. Deci baietii trebuie educati in scoli sa nu-si afirme barbatia ori masculinitatea. Dar pe de alta parte, feminismul invata fetele sa fie agresive, in numele dreptului lor de a rectifica presupusele injustitii cauzate lor de barbati de-a lungul a mii de ani. Presupusul patriarhat trebuie  ei el demolat. Conform perceptiei feministe, societatea contemporana e una patriarhala, dominata de barbati. Esafoul patriarhal pe care e cladita societatea contemporana, afirma feministele, trebuie demolat.

Manuale de indoctrinare

Feministele scriu carti desemnate specific pentru fasonarea personalitatii si gandirii fetelor din perspectiva feminista. Cartile acestea sunt de obicei scrise de femei necasatorite ori femei care nu au ori nu au crescut niciodata copii. Mai fara exceptie ele reflecta gandirea femeilor albe, occidentale, din clasa de mijloc. Mai nicio femeie din afara Occidentului nu scrie carti feministe, ceea ce ne duce la concluzia ca feminismul contemporan este o maladie si distorsionare a mintii occidentale. Este o aberatie de la gandirea universala a femeilor privind barbatii ori relationarea lor cu sexul opus.

Ultimii ani au cunoscut o inflatie de manuale de educatie a femeilor si fetelor in feminism. Deceniul curent a fost deschis de britanicaCaitlin Moran cu cartea How to be a Woman („Cum sa fii femeie”).  Iar in primavara acestui an britanica Laura Bates a publicat Girl Up,tema principala a cartii fiind ca barbatii le-au mintit pe femei dintotdeauna si din aceasta cauza ele sufera, sunt slabe, vulberabile si oprimate. Victimizarea lor continua de la nastere pina la moarte. A fi femeie, zic aceste carti, inseamna a fi mereu sub asediu, in nevoie permanenta de terapie. O carte cu un obiectiv similar a fost publicata in 2014, How to Build a Woman („Cum sa construiesti o femeie”). Carti de tipul acesta instructioneaza fetele si femeile cum sa se comporte in raport cu barbatii. Comportamentul trebuie sa fie pragmatic, sa aibe obiective specifice in vedere, obtinerea de concesiuni din partea barbatilor, iar, in final, demolarea parhiarhatului si masculinitatii barbatilor. Patriarhatul e condamnat sub pretentia ca barbatii cresc fetele sa le devina sclavi sexuali cind ajung mature. Manualele directioneaza si implicarea femeilor in politica si le sugereaza o platforma specifica de implicare. [Oferim o recenzie.]

Si tot anul acesta, la inceput, a fost publicata cartea lui Rebecca TraisterAll the Single Ladies: Unmarried Women and the Rise of an Independent Nation(„Tinerele necasatorite  si dezvoltarea unei natiuni independente”). Cartea a fost criticata de femeile traditionale, fiind etichetata ca „un manual feminist pentru ruinarea propriei vieti” („A Feminist Handbook for Ruining your Life”). Traister argumenteaza in favoarea extinderii „puterii femeilor” („girl power”) in societate in detrimenul barbatilor. Puterea in viata publica, zice ea, e detinuta de barbati. Ei determina directia societatii si femeile merg in urma lor. Norocul feministelor, zice ea, este ca numarul femeilor tinere necasatorite e in crestere si constituie varful de lance in batalia impotriva barbatilor. Sotiile si fiicele ar trebui si ele sa se alature acestei batalii, scrie ea, si astfel influenta nociva a barbatilor in lume va putea fi stopata. A fi sotie e evidenta a docilitatii femeii. Casatoria reduce femeile la un statut de domesticitate („reduced to domesticity”) si dependenta de venitul sotului. Obiectivul fiecarei femei trebuie sa fie independenta financiara, autonomia personala si ascensiunea carierei. Copiii nu sunt importanti decit in masura in care ei aduc implinire femeii. Sacrificiul si altruismul, ori serviciul in folosul altuia, de exemplu al unui sot ori copiilor, sunt valori straine feministelor lui Traister. Casatoria e buna atita timp cit garanteaza satisfactie femeii si nu trebuie sa impuna sacrificiu, spiritualitate ori disciplina. Valoarea femeii e data si masurata de puterea pe care o are in relatia cu barbatul. [Oferim o recenzie.]

Feminismul perdant

Feminismul e perdant. Femei mereu in atentia publicului resping feminismul. Ultimul exemplu e Kim Kardashian care intr-u post recent critica feminismul si afirma ca nu se identifica cu feminismul contemporan, numindu-l un obstacol pentru egalitatea dintre barbati si femei. Dar cea mai convingatoare dovada ca feminisnul e perdant vine dintr-un studiu publicat acum citeva zile si comentat ieri in The Atlantic. E intitulat What do Women Ledares Have in Common („Ce au femeile lider in comun”?) Studiul a fost facut de o cercetatoare de la Utah Valley University. In ultimii ani cercetatoarea a intervievat femei influente in politica de pe toate continentele lumii, inclusiv China, tari musulmane, Africa si America Latina. O intrebare comuna adresata tuturor femeilor  fost – care a fost factorul decisiv in catapultarea lor in functiile influente dobindite in viata? Fara exceptie toate femeile au dat acelasi raspuns – tatal lor. In tatii lor femeile acestea au vazut curaj, determinare, fermitate, perseverenta. Tatii le-au incurajat sa faca scoala, le-au impus disciplina si le-au protejat de influentele nocive ale societatii ori a prietenilor iresponsabili. [Detalii]

Feminismul victimizeaza baietii

Feminismul victimizeaza in mod egal fetele si baietii. Impiedica dezvoltarea normala a baietilor. Le creaza complexe de inferioritate. Ii face restrasi. Le inhiba manifestarile tipic masculine cit si dezvoltarea lor ca viitori barbati. Le afecteaza in mod negativ autostima. Ii face timizi. Ori lasi. Expusi agresiunii feministe ca sunt mai putin inteligenti ca fetele si ca sexul lor e responsabil pentru toate atrocitatile si nedreptatile savarsite in lume, le denatureaza relationarea normala cu fetele si le afecteaza negativ casatoriile. Fetele sunt victimizate fiind catapultate intr-o lume ireala a fanteziilor iar baietii sunt redusi la rang de fiinte inferioare fetelor. In final, stigmatizarea intentionata a baietilor de feminism e o crima impotriva baietilor.

Sursă: Feminismul masculinizează fetele, efeminează băieții și periclitează familia – Rost Online

DE CE TAC domnii Radu Ioanid și Alexandru Florian în fața antisemitismului maghiar? 

Cum era și firesc, autorii morali ai Legii Antonescu își apără creația. Alexandru Florian și Radu Ioanid au devenit foarte vocali și vizibili în chestiunea antisemitismului românilor. Doar că cei doi și-au pierdut în opinia mea orice urmă de credibilitate atunci când au tăcut complice în fața antisemitismlui promovat de membri ai comunității maghiare din România.

Prezenți la dezbaterea intitulată „Extremism, antisemitism, nationalism – pericolele contemporane ale Europei“, ce a avut loc în data de 24 iulie a.c. și a fost organizată de New Strategy Center, împreună cu Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ (detalii aici), Ioanid și Florian au vorbit celor prezenți despre pericolul extremismului și antisemitismului din România și din Europa și despre necesitatea recent adoptatei legi care îi incriminează pe legionari (textul Legii nr. 217/2015 aici).

Fără îndoială că este nevoie de o legislație care să combată extremismul de orice fel. La fel cred, este nevoie de o lege care să combată antisemitismul tocmai pentru ca atrocitățile suferite de evrei în timpul celui de Al Doilea Război Mondial să nu se mai repete. În același timp cred că este imperativ necesară și o legislație care să combată antiromânismul, atât de răspândit în Transilvania. Nu reușesc să înțeleg deocamdată cum se face că în România avem o legislație care condamnă antisemitismul dar nu avem o legislație care să condamne antiromânismul. Dar asta este o altă discuție.

Problema foarte mare care pune sub semnul întrebării onestitatea și credibilitatea domnilor Radu Ioanid și Alexandru Florian este dată de dubla măsură pe care o folosesc atunci când combat antisemitismul. Dacă în privința anti-semitismului românesc cei doi domni sunt foarte vocali, în privința anti-semitismului maghiar de pe teritoriul României cei doi sunt suspect de tăcuți.

Spre exemplu, nu am cunoștință despre nicio reacție publică a celor doi cu privire la cultul personalității ce are loc pe teritoriul României în legătură cu ”personalitatea” scriitorului Nyiro Jozsef. Poate că cei doi domni nu au auzit despre acest personaj, însă îmi este foarte greu să cred acest lucru având în vedere scandalul internațional provocat de Ungaria în luna mai 2012.

Citez din ancheta publicației Gândul de la acea vreme: ”La scurt timp după aceasta, ca membru al Parlamentului Ungar reprezentant al maghiarilor din Transilvania, Nyiro Jozsef s-a stabilit în capitala Ungariei, unde a înfiinţat revista “Magyar Ero” (Forţa Maghiară), unul dintre instrumentele celei mai violente propagande panhungariste, şovine şi antisemite ale regimului horthysto-szalasist: “Azi lumea este în flăcări şi cu cât flăcările se înalţă mai sus, cu atât mai bine putem pătrunde în adâncul viitorului nostru”. “Domnul nostru Conducător, mare ctitor şi unificator de ţară, siguranţa noastră, sprijinul nostru, refugiul nostru şi sursa forţei noastre”, îi ridica el osanale lui Horthy Miklos, după ce acesta îl decorase cu “Coroana Corvin”, pentru “atitudine maghiară”. Nyiro Jozsef îşi va păstra aceeaşi atitudine şi după preluarea puterii în Ungaria, în octombrie 1944, de către Partidul “Crucea cu Săgeţi – Mişcarea Hungaristă” condus de Szalasi, implicându-se cu “total devotament” în promovarea ideologiei acestuia. În martie 1945, împreună cu membrii Guvernului Szalasi şi cu majoritatea colegilor săi din Parlamentul Ungar, a fugit în Austria, într-un convoi al armatei germane, după care şi-a continuat drumul până în Germania, unde a locuit în zona aflată sub control american, îndeplinind funcţia de ministru al Educaţiei Naţionale în guvernul ungar în exil.

Apoi, în 1950, după mai multe tentative eşuate de emigrare în SUA, s-a stabilit definitiv în Spania lui Franco, unde a înfiinţat mai multe organizaţii ale maghiarilor din exil, continundu-şi cu aceeaşi fervoare activitatea propagandistică, devenită acum anticomunistă. “Merite” pentru care a şi fost “recuperat” de Comisia Aliată de Control, care, sub pretext de “dovezi insuficiente”, a refuzat categoric, în 1947, să dea curs solicitărilor autorităţilor comuniste de la Budapesta şi Bucureşti de a-l preda pentru a fi judecat pentru crime de război şi înpotriva umanităţii. A murit la Madrid, în 6 octombrie 1953, fiind înmormântat, pe cheltuiala statului spaniol, în cimitirul Almudena, aflat la circa 50 de km de capitala Spaniei”. Materialul integral aici.

Despre activitatea fascistă, anti-semită și de susținere a nazismului desfășurată de către scriitorul Nyiro Jozsef am publicat chiar și documente, aduse la cunoștința publicului larg încă din 2012 de către Centrul European de Studii Covasna-Harghita (detalii aici).

Mai mult chiar, cultul personalității acestui personaj fascist, anti-român și anti-semit a continuat fără probleme în România, cu acordul tacit al domnilor Radu Ioanid și Alexandru Florian. Scriitorul Nyiro Jozsef are și acum busturi în România iar străzi și chiar unități de învățământ îi poartă numele, după cum arată o anchetă foarte bine realizată de jurnalistul Adrian Popescu de la Gândul.

Niciun moment domnii Radu Ioanid și Alexandru Florian nu s-au opus acestei propagande fasciste și anti-semite care se desfășoară pe teritoriul României și care ar fi putut fi stopată în temeiul O.U.G. nr. 31/2002.

În mod cu totul stupefiant, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel”, instituție publică condusă de domnul Alexandru Florian, i-a dat chiar o adeverință de bună purtare lui Nyiro Jozsef în momentul în care Parchetul cerceta cultul personalității acestuia în instituțiile publice (documentul aici) la o sesizare a subsemnatului, nu a Institutului Elie Wiesel.

La fel de tăcuți au fost domnii Ioanid și Florian și în cazul cultului personalității criminalului de război Wass Albert, adulat în Transilvania, vinovat și de moartea unor evrei, după cum precizează într-un interviu istoricul dr. Vasile Lechințan. Wass Albert a fost condamnat pentru crime de război, fiind vinovat de moartea unor români, dar în aceeși măsură se face vinovat și de moartea unor evrei. Ioanid și Florian ar fi trebuit să reacționeze și în acest caz și să pună capăt adulării acestui personaj în Transilvania. Legislația le permitea, era de partea lor încă din 2002. Nu au făcut-o. Poate că uciderea a doi evrei doar nu este suficientă pentru o reacție a celor doi domni pe acest subiect. Poate, nu știu.

Opinez așadar că este nevoie de o legislație care să combată extremismul, antisemitismul și anti-românismul. Pe primele două le-am rezolvat. Avem legislație, o puntem aplica. Doar că legislația, și cea veche și cea actuală (strâmbă, în opinia mea, voi reveni pe acest subiect), este aplicată cu dublă măsură chiar de către cei care fac caz de principii. Nu poți să pozezi în mare apărător al memoriei evreilor uciși în Holocaust fără să reacționezi la cultul personalității lui Nyiro Jozsef și Wass Albert. Nu poți să-i dai o adeverință de bună purtare lui Nyiro Jozsef, lider marcat fascist și foarte vocal anti-semit, după care să combați antisemitismul. Este ridicol.

Tăcerea complice a domnilor Radu Ioanid și Alexandru Florian în cazurile ”Wass Albert” și ”Nyiro Jozsef” îi descalifică complet, în opinia mea, pe cei doi. Nu poți invoca principii când tu folsești dubla măsură. Antisemitismul românesc e periculos iar antisemitismul maghiar e tolerabil. 

Mai multe despre scriitorul fascist și anti-semit Nyiro Jozsef aici.

Mai multe despre criminalul de război Wass Albert aici.

FOTO: Radu Ioanid (jewish-romania.ro), Alexandru Florian (rostonline.ro)

P.S. 1: Nu m-ar mira să fiu acuzat de antisemitism în urma acestor rânduri. Celor care se vor grăbi totuși să mă acuze de anti-semitism le reamintesc faptul că în 2010 adresam public un apel domnului Radu Ioanid și conducerii Institutului Elie Wiesel să reacționeze față de cultul personalității amiralului Miklos Horthy, precum și față de alte acțiuni anti-semite (detalii aici). Institutul Elie Wisel a reacționat după apelul meu, domnul Ioanid nu.

P.S.: 2: În 2011 scriam despre antisemitismul promovat în Transilvania de o publicație în limba maghiară (detalii aici). Domnii Ioanid și Florian nu au reacționat nici atunci.

P.S. 3: În 2012 făceam din nou apel la comunitate evreiască să reacționeze față de antisemitismul din Transilvania (detalii aici). Degeaba.

Dan Tanasa

Sursă: DE CE TAC domnii Radu Ioanid și Alexandru Florian în fața antisemitismului maghiar? | Dan Tanasa – jurnalist

Constantin Brâncoveanu- „Vreau să mor creştin! Loveşte!“ 

În ziua „Adormirii Maicii Domnului“ din anul 1714 Constantin Brâncoveanu urma să împlinească vârsta de 60 de ani. Încă de la începutul anului se pregătise pentru serbarea fericitului eveniment, mai ales că în acelaşi an aniversa şi 26 de ani de domnie.În temniţă, domnitorul şi fiii săi au fost torturaţi într-un mod aproape imposibil de imaginat în zilele noastre. Astfel, cronicarul spune că, pe lângă butucii în care le-au fost prinse mâinile şi picioarele, li se cresta pielea capului, presărându-se apoi sare, li se ardeau pieptul şi tălpile cu fierul roşu, erau bătuţi cu bestialitate în fiecare zi.

Şi tot acest tratament nu avea decât un singur motiv: aflarea sumelor de bani depuse de domnitor în băncile apusene. Domnitorul avea depuşi la o bancă din Veneţia 30.000 de taleri care-i aduceau, anual, o dobândă de 810 taleri. Dobânda era virată către Academia înfiinţată în 1694 la Mănăstirea „Sfântul Sava“, care va deveni, în scurt timp, una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din sud-estul Europei. Inteligenta chivernisire a finanţelor ţării i-a permis domnitorului ca, pe lângă tributul datorat Porţii, să organizeze şi o serie de activităţi filantropice (bolniţele de la mănăstirile Hurezi, Sadova, Colţea etc.), dar şi să se implice în susţinerea ortodoxiei transilvănene, „asediată“ de atacul iezuit ce a urmat semnării unirii cu Roma. După 6 luni de chinuri, turcii au aflat ce doriseră. Imediat s-a hotărât executarea publică a prizonierilor şi, ca o probă de sadism extraordinar, ziua fixată a fost 15 august, zi de mare sărbătoare a creştinilor, dar şi ziua de naştere a domnitorului şi onomastica soţiei sale, doamna Maria. Când a transmis această veste întemniţaţilor, solul a mai menţionat că „din preamulta milostivire a măritului sultan“ muftiul obţinuse graţierea, în cazul în care condamnaţii ar fi părăsit legea creştină şi s-ar fi convertit la mahomedanism.

Maria Brâncoveanu

Maria Brâncoveanu

„Vreau să mor creştin! Loveşte!“

În dimineaţa zilei de 15 august 1714, desfiguraţi de tortură, cu capetele descoperite, îmbrăcaţi doar în cămăşi ponosite şi târând după ei lanţurile grele, Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi ginerele Ianache erau purtaţi de la Yedikule către Serai, pe străzile pline de gură-cască. Ajunşi la locul execuţiei, au fost aşezaţi în faţa sultanului Ahmed al III-lea, care a ţinut în mod special să participe. Condamnaţilor li s-a reamintit că îşi pot cruţa viaţa dacă se dezic de Hristos. Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin al domnitorului, păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru“.

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu

Imediat au fost aliniaţi şi aşezaţi cu capetele pe trunchiuri. Cel dintâi a căzut capul sfetnicului Ianache, sub necruţătoarea secure a călăului. Au urmat apoi capetele fiilor Constantin, Şerban şi Radu. Când veni rândul lui Mateiaş, mezinul de doar 11 ani, îngrozit de trupurile care se zbăteau, împroşcând cu sânge în toate părţile şi de privirile reci, întipărite pe chipurile fraţilor săi, ale căror capete fuseseră desprinse de corpuri, se aruncă la picioarele sultanului, promiţând că se va face musulman, dacă va fi cruţat. „Mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi lepezi credinţa“, auzi Mateiaş, printre suspine, glasul părintelui său. În acel moment simţi o forţă şi o linişte necunoscute până atunci. Se ridică în picioare şi merse direct către călău, aşezându-şi capul pe trunchi. „Vreau să mor creştin! Loveşte!“ În doar câteva clipite, capul destrupat al lui Mateiaş avea aceeaşi expresie rece, parcă nepăsătoare, ca a fraţilor săi. La urmă, lângă băltoaca de sânge a fiilor săi, ce lucea sub razele amiezii, a fost omorât şi Constantin Brâncoveanu de aceeaşi lovitură nemiloasă a călăului. Oribilul spectacol s-a încheiat, după obiceiul otoman, cu purtarea capetelor în vârful suliţelor, pe străzile Istanbulului, iar trupurile mucenicilor au fost aruncate în mare.

 

Toată scena, petrecută pe malul Bosforului „cu un ceas înainte de amiază“, nu a durat mai mult de un sfert de ceas. Deşi a fost un martiriu în toată regula, cu nimic diferit de execuţiile de creştini făcute de împăraţii romani persecutori, sultanul a fost însoţit de ambasadorii marilor puteri europene – desigur, creştini şi ei – Franţa, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic. Poate că frica, puţina credinţă sau simplul oportunism politic i-a împiedicat pe reprezentanţii puterilor europene să reacţioneze sau măcar să înţeleagă extraordinarul gest al unui principe creştin. Mai mult, săptămânalul francez „Gazette de France“, aproape în stilul unui tabloid contemporan, a scris doar despre problema averii din străinătate, tortură şi execuţie. Despre gestul martiric al domnitorului sau măcar despre eroismul său nici măcar un cuvânt. Doamna Maria cu ajutorul unor credincioşi, a reuşit să recupereze trupurile şi să le îngroape în insula Halki din Marea Marmara. Pe furiş, capul voievodului a fost adus în ţară şi înmormântat în ctitoria sa, Biserica “Sf. Gheorghe” din Bucureşti.

Sursă: Constantin Brâncoveanu- „Vreau să mor creştin! Loveşte!“ | Istorie pe scurt

România a intrat în Primul Război Mondial în praznicul Adormirii Maicii Domnului. Rolul Reginei Maria.

Pe piatra funerară a Regelui Ferdinand I din Mănăstirea Curtea de Argeş stă scris: „a tras sabia la 15 august 1916 pentru dezrobirea românilor de peste vechile hotare, înfăptuind întregirea neamului”.

România a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august, dar operaţiunile militare pentru a începe eliberarea Transilvaniei au început la 15 august (S.V.), în praznicul Adormirii Maicii Domnului. Nu este întâmplător, poate, că efortul Armatei Regale Române a fost susţinut cu atâta însufleţire de Regina Maria. La 15/28 august 1916, de Sfânta Marie Mare, regina Maria exclama: „Groaznicul coşmar a trecut, visul României Mari s-a împlinit” (Guy Gauthier, Missy, Regina României, Humanitas, ed. 2010, p.233).

Ce mesaj poate fi mai tulburător decât acela care stă scris pe Statuia „Leul” de la Cotroceni? „SPUNEȚI GENERAȚIILOR VIITOARE CĂ NOI AM FĂCUT SUPREMA JERTFĂ PE CÂMPURILE DE BĂTAIE PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI”. Armata Regală Română a eliberat Budapesta la 4 august 1919, împiedicând bolşevirea Europei.

Astăzi, 15 august 2016, se împlinesc 100 de ani de la momentul când batalioanele române au trecut Carpaţii.

Dacă ne amintim că în august 1916 trupele române au intrat în acţiune în ziua Sfintei Marii, nu ne mai mirăm că, în aprilie 1919, exact ziua când Regina a părăsit Franţa, România a atacat Ungaria…” (op. cit., p.251)

Oficial, Georges Clemenceau critica atitudinea României, „în schimb pe câmpul de luptă între România şi Ungaria, francezii au adoptat o altă atitudine. Ce se afla în acea zonă? Ei bine, armata Estului a lui Franchet d’Esperey, care nu a fost complet demobilizată sau, mai bine zis, armata Ungariei, care este o p arte a armatei Estului şi care este compusă din trupe franceze comandate de generalul Lobit.

În mod logic, această armată, care trebuie să impună hotărârile Conferinţei de Pace şi să menţină calmul într-o zonă în care frontierele nu au fost încă stabilite oficial de către plenipotenţiari, ar trebui să se opună oricărei violări a liniei de demarcaţie de către trupele române şi înaintării acestor trupe spre Tisa. Or, de fapt ce se întâmplă? Nu numai că armata franceză nu face nimic pentru a opri înaintarea românilor, ci sprijină ofensiva contra Ungariei! […]

ne putem pune întrebarea legitimă dacă Clemenceau, în timpul conversaţiei cu regina Maria, nu i-a dat acesteia asigurări că niciodată trupele franceze din armata Estului nu vor deschide focul asupra aliaţilor români şi din această cauză nu a permis declanşarea ofensivei române din Ungaria.” (op. cit., pp. 250-251)

@ Guy Gauthier, Missy, Regina României, trad. Andreea Popescu, Editura Humanitas, 2000, ed. 2010

Sursă: România a intrat în Primul Război Mondial în praznicul Adormirii Maicii Domnului. Rolul Reginei Maria | Monarhia Salvează România

Islamul CUCEREȘTE Europa: „Este cel mai mare EVENIMENT al zilelor noastre, dar nimeni nu pare CONȘTIENT”

Faimosul istoric Arnold Toynbee a spus cândva: „Civilizațiie mor prin sinucidere, nu prin crimă”.

Folosind acest citat ca punct de plecare, comentatorul conservator canadian Mark Steyn a realizat o înregistrare video în care arată cum Europa Occidentală se află deja pe moarte, din cauza „sinuciderii demografice”, dat fiind că cuplurile aleg să nu mai facă copii.

Apoi, Steyn prezintă prosperitatea în creștere a populației musulmane în Europa, ocupând locul rămas gol de civilizația apuseană.

Comentatorul arată faptul că, date fiind diferențele de rată demografică între musulmani și seculariștii pros-creștini, va fi nevoie de numai două generații pentru ca actuala populație islamică (acum de circa 10%) să aibă la fel de mulți nepoți ca europenii băștinași (acum, 90%).

Acest lucru, explică Mark Steyn este posibil din cauza faptului că musulmanii au în medie 3-5 copii, prin comparație cu post-creștinii seculariști, care au 1,3 copii în medie.

„Oamenii cred că este vorba de un proces lent… Dar se petrece foarte rapid. Recuperarea decalajului se întâmplă acum.”

Steyn avertizează că cucerirea Europei de către musulmani „nu este o profeție”, el subliniind că deja unele școli elementare, ca în Anvers, Belgia, înregistrează o majoritate de elevi musulmani.

„Nimeni nu prezice nimic. Nu vorbim aici de trenduri. Privim la copii în carne și oase care stau acum în bănci în școlile generale”, spune el.

Steyn citează statisticile Institutului pentru Demografie din Viena, care afirmă că până la mijlocul secolului, majoritatea austriecilor cu vârste sub 15 ani vor fi musulmani.

„Aceasta este o țară care nu cu mult timp în urmă era formată din 90% catolici.”

Steyn le amintește prietenilor săi americani de pe rețelele de socializare de filmul Sunetul Muzicii, în care o familie de austrieci fuge în 1938 de ocupația nazistă. Steyn spune că până în 2038, austriecii nu vor mai cânta „How do you solve a problem lika Maria” ci „How do you solve a problem like Sharia”.

„Acesta este cel mai mare eveniment al zilelor noastre, și cu toate acestea abia dacă îl observă cineva”, se indignează Mark Steyn. „Aceasta este cea mai mare mișcare / transformare demografică din istorie, și este pe cale să se accelereze.”

În perspectiva sinuciderii demografice a Occidentului, Steyn subliniază importanța discursului lui Trump din Polonia, pe 6 iulie, când acesta le-a cerut europenilor să așeze „credința și familia, nu guvernul și birocrația, în centrul vieților noastre”.

Însă comentatorul canadian crede că, din păcate, pare a fi prea târziu pentru Europa occidentală să mai schimbe direcția.

„O Europă post-creștină nu mai are practic nici o credință și nu mai are nici familii. Acestea dispar în trecut. Oamenii moderni, care construiesc lumea nouă, s-au îndepărtat intenționat de la aceste valori.”

Adrian Patrusca

Sursă: Islamul CUCEREȘTE Europa: „Este cel mai mare EVENIMENT al zilelor noastre, dar nimeni nu pare CONȘTIENT”

Par. Arsenie Papacioc: Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine

Milostenia nu este numai să dai din traistă. Milostenie este că accepţi pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie să ştii să-i faci o mângâiere, să-i descreţeşti fruntea.

La săraci poţi să faci o rugăciune scurtă: „Doamne, miluieşte-l!”, dacă nu poţi să-i dai, că eşti în tramvai şi el este pe trotuar. Întrebarea se pune, cum ne este inima noastră în legătură cu suferinţa din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebaţi la Judecata de apoi este: „De ce nu am dat mai multă atenţie semenilor noştri?”

Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu ştiinţa lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuţi sau să te foloseşti. Te foloseşti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuţi tu, în sensul de a-l suporta. Este o mare greşeală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Îl rabdă Dumnezeu şi pe acela şi de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi şi tu şi să te încununezi!

Dumnezeu nu ne ţine că suntem noi foarte vrednici. Ne ţine că este foarte milostiv El.

Părintele Arsenie papacioc

Ne vorbeşte Părintele Arsenie, Vol. III, ediţie îngrijită de arhim. Ioanichie Bălan, Ed. Episcopiei Romanului

Sursă: Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine – Gânduri din Ierusalim

Biserica ridicată de Ştefan cel Mare în locul copacului ce i-a salvat viaţa. Domnitorul s-ar fi căţărat într-un arin pentru a scăpa de unguri

În localitatea Baia, din judeţul Suceava, Ştefan cel Mare a ridicat Biserica Albă ca urmare a victoriei împotriva ungurilor conduşi de Matia Corvin. Legenda spune că, într-o noapte din luna decembrie a anului 1467, ungurii au năvălit în Moldova şi i-au prins pe moldoveni nepregătiţi. Chiar Ştefan Vodă a trebuit să urce într-un arin pentru a se face nevăzut. După ce a câştigat bătălia, Ştefan cel Mare a ridicat o biserică în locul acelui copac.

Localitatea Baia din judeţul Suceava este prima capitală a statului feudal Moldova. Această localitate este amplasată la circa 8 kilometri de oraşul Fălticeni şi este printre cele mai vechi localităţi din Moldova. Baia este menţionată într-un document străin din anul 1339 care o descria ca fiind “cel mai mare oraş de la est de Carpaţi”.

Biserica Sfântul Gheorghe – Albă din Baia are o istorie interesantă, acest locaş de cult fiind construit de Ştefan cel Mare după lupta din 14 – 15 decembrie 1467 dintre răzeşii moldoveni şi ungurii conduşi de regele Matia Corvin, când întreaga localitate a fost arsă în întregime.

Cărturarul Gheorghe Teodorescu Kirileanu a povestit în cartea sa “Faptele şi vitejiile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”, cum marele domnitor al Moldovei, profitând de faptul că era noapte, a reuşit să scape de ungurii lui Matia Corvin, după ce s-a urcat într-un arin de la marginea târgului Baia, pe locul căruia după câştigarea bătăliei a ridicat Biserica Albă.

„Ştefan Vodă, dacă a văzut că nu-i chip de scăpare, s-a retras în târgul de la Baia şi acolo, dacă a simţit nevoia, s-a suit într-un arin, ca să se ascundă de vrăjmaş. Ungurii au trecut şi pe dedesubt şi mai alături de arin, dar cui i-a trecut prin gând că Vodă stă ascuns într-un arin. După ce-au ajuns ungurii la Baia, l-au căutat în fel şi chip, în toate părţile pe Ştefan Vodă şi dacă au văzut că nu au noroc să puie mâna pe dânsul, de ciudă, au prădat casele oamenilor şi s-au dat pe băute şi la petrecanii ca acelea.

Ştefan cel Mare, când s-a văzut scăpat de primejdii, s-a coborât jos din arin, a mulţumit lui Dumnezeu, de acolo şi-a strâns oastea împrăştiată, a tăbărât peste unguri şi-n vreme de noapte şi cum erau ei morţi de beţi şi nu mai ştiau pe ce lume sunt, le-a tras o bătaie de gândeau ungurii că-i mânia lui Dumnezeu şi nu nimereau pe unde să fugă mai degrabă.

După ce a alungat Ştefan Vodă pe duşmani din ţară, în locul arinului în care a scăpat cu viaţă, a zidit o biserică, care se cheamă şi astăzi Biserica Albă, mulţumind lui Dumnezeu că nu şi-a primejduit viaţa în bătălie şi a scăpat ţara de duşmani”, detalia Gheorghe Kirileanu bătălia de la Baia dintre moldovenii lui Ştefan cel Mare şi ungurii lui Matia Corvin.

Cronicarul Grigore Ureche a scris şi el despre lupta dusă de Ştefan cel Mare la Baia, însă legenda sa este puţin diferită. Acesta a povestit că regele Matia Crovin a venit în Moldova, în fruntea oastei sale ungureşti, pentru a o supune. Ungurii au trecut Carpaţii Orientali, au ajuns la Roman unde au jefuit şi au incendiat tot, după care s-au îndreptat spre Suceava unde era aşteptaţi de Ştefan cel Mare şi răzeşii săi. Oastea ungurească a făcut un popas la Baia, în data de 14 decembrie 1467, localitate pe care au devastat-o. În noaptea acelei zile, Ştefan cel Mare a intrat cu oastea în Baia şi i-a atacat prin surprindere pe unguri.

„Şi fiindu şi beţi şi negătiţi de război, i-au lovitu Ştefan Vodă cu oaste tocmită în răvărsatul zorilor, de multă moarte şi perire au făcut într-înşii”. În dimineaţa zilei de 15 decembrie 1467, târgul Baia „era un rug pe care ardeau morţii (…). Iar craiul nu mai călărea în frunte, ca un tânăr erou ce cucereşte jucându-se: îl duceau pe targă. El avea trei răni pe dânsul, şi fierul unei săgeţi ţărăneşti îi rămăsese, nu în faţă, ca să se poată mândri măcar, ci în spate”, a descris letopiseţul Grigore Ureche bătălia dintre moldovenii lui Ştefan şi ungurii lui Matia Corvin.

Sursă: Biserica ridicată de Ştefan cel Mare în locul copacului ce i-a salvat viaţa. Domnitorul s-ar fi căţărat într-un arin pentru a scăpa de unguri